În Intimitatea Unui Vis. Interviu cu Oana Stroe (THAÏS & STRÖE)

Pe Oana o cunosc de multă, multă vreme, de pe când eram tineri adolescenți, ea mai tânără ca mine, dar nu contează. Încă de pe atunci îmi povestea de visele ei și cam unde spera să ajungă și ce voia să facă și toate astea. Acum Oana este parte din THAÏS & STRÖE, o casă/agenție/ce-o fi de modă care a prins foarte bine pe piața de la noi și nu numai. Sincer, nu ne-am mai vorbit de multă vreme, așa că am zis, dacă tot stăm de vorbă să o ardem ca profesioniștii, heh.

Bună, Oana! În primul rând felicitări pentru tot ce ai reușit, știu cât de greu ți-a fost să ajungi aici. Și, totuși, cât de greu ți-a fost? E chiar atât de dificil, cum se tot spune, să-ți îndeplinești visul?

Salut! Aici partea Stroe din THAÏS & STRÖE– brand, studio de design, atelier de creație și magazin online – livrând worldwide.
În primul rând mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase! Mi-a creat o mare bucurie inițiativa ta, tocmai fiindcă ești un om pe care îl apreciez. Omul cu care am împărtășit idei în timpul lungelor plimbări nocturne, omul datorită căruia i-am aprofundat pe Camus, Goethe, Kant etc. (Mulțumesc și pentru asta!)
În ceea ce privește cât de greu mi-a fost, aș putea spune că partea cea mai grea a fost înainte de a începe propriu zis treaba asta. Purgatoriul, cum îi spun eu. Când nu știam exact pe unde s-o apuc. Evident că și după ce am mers pe drumul ăsta au fost multe cotituri înainte de care nu reușeam să văd ce mă așteaptă, dar cunoșteam obiectivul – și asta conta. E mai puțin dificil atunci când știi cine ești și unde vrei să ajungi – când ai încredere în tine, în ceea ce faci. Se zice că pentru a trasa o linie drepată trebuie să urmărești punctul în care vrei să se termine. Ei, cam așa zic eu că funcționeză și la mine.
Să îți zic ce mi-a mai fost greu. A fost greu când, știam că vreau să întreprind ceva (asta am cam știu-o din timpul liceului) și eram încă pe băncile ASE-ului. Majoritatea celor pe care îi întâlnesc mă întreabă cum am făcut schimbarea de la finanțe la design vestimentar. Adevărul este că nu a fost o schimbare, ci cursul firesc al lucrurilor – o etapă spre a ajunge la obiectivul meu. În orașul de unde vin nu există liceu de arte, după cum știi, și în orice caz (no offense to anyone) la mine în familie matematica era sfântă, deci nici prin cap nu mi-a trecut să merg la o clasă de Uman. Și cum îmi iubesc mama din toată ființa și memoria tatălui pe care, în mintea mea de copil, trebuia să îl fac mândru, m-am înscris la cea mai bună clasă de la cel mai bun liceu din oraș– Matematică, Informatică Bilingv. De acolo până la a mă înscrie la Finanțe Bănci a fost un pas. Care apoi m-a costat o luptă de 3 ani. Nu îmi găseam locul. Unele materii îmi plăceau, dar altele precum ingineria îmi dădeau coșmaruri. Așa am aflat că langă facultatea mea era Facultatea de Design a Universității Naționale de Arte. Intriga acestei etape a avut loc în anul III, când profesorul meu de licență m-a întrebat la interviu (Proful pe care l-am ales te primea pe bază de interviu – aplicație) ce vreau să mă fac când „voi fi mare”. Întrebarea m-a derutat, a fost o piatră care inițial mi-a căzut în cap, dar care apoi a devenit temelia a ceea ce sunt astăzi. Parcă aveam febră și mă luase cu amețeli. Aș fi vrut să îi spun că obiectivul meu e să lucrez la BNR, să fac Doffin sau să plec la master în Copenhaga. Aș fi vrut. Dar nici unul dintre răspunsuri nu venea din mine, era mai degrabă ceea ce se aștepta de la mine. Răspunsul i l-am dat după o zi. Puțin jenată și plină de emoții i-am spus cu voce tare pentru prima dată în viață ce vreau eu cu adevărat să fac. Și m-a încurajat. M-a încurajat, iar pentru mine a fost o eliberare și un nou început. Licența evident că am realizat-o în domeniul design vestimentar – Studiu de fezabilitate a unui proiect de investiții– ceea ce a fost mai mult decât satisfăcător.
Apoi lucrurile au prins o nuanță de un greu plăcut. Un greu menit să împlinească, iar nu să frustreze. Și greul nu s-a sfârșit. În fiecare zi apar noi provocări, birocrație, găsirea de soluții, etc. Partea în care creez alături de Thais este cea mai frumosă și asta face ca efortul de a administra un business să merite. (până la urmă studiile în economie nu mi-au prins atât de rău)
Și dacă tot ai amintit că ne cunoaștem încă din adolescență poate îți mai amintești că încă de pe atunci eram în căutarea unui echilibru. Ei bine, să ajung la esența a ceea ce sunt, a ceea ce mă definește, asta mi-a oferit stabilitatea de care am nevoie să funcționez în parametri normali.
Și ca să concluzionez, cred că greul depinde de fiecare cum percepe acel greu. Fiecare are sensibilitățile sale și poate unele visuri sunt mai ușor de împlinit decât altele. Al meu să zicem nu mai pare atât de departe și imposibil de realizat.

Mai e loc, până la urmă, pe o piață ce pare suprasaturată de creatori și case de modă? Sau, și mai exact zis, cât de greu e să îți faci loc pe o astfel de piață?

Vai, în calitate de student la design aceasta era una dintre cele mai mari neliniști ale mele.
Pe o piață suprasaturată de haine (ce case de modă?… suprasaturată de îmbrăcăminte de tot felul), unde mai era loc pentru ceea ce aveam eu să creez? Ce rost avea să intru într-o astfel de breaslă, în care giganții industriei produc cantități uriașe sacrificând vieți omenești și mediul înconjurător? Am analizat pe toate părțile. E greu ca un consumator care trăiește într-o țară civilizată, și își face cumpărăturile, să zicem, într-un centru comercial, să conștientizeze că hainele pentru care plătește (un preț de altfel mic, mai ales pentru țările dezvoltate) sunt produse în fabrici murdare, de oameni care lucrează în condiții mizere mai mult de 10 ore pe zi, și mai ales, care sunt plătiți extrem de puțin și a căror viață e pusă în pericol din cauza condițiilor. Vezi tu, de fapt, noi (creatorii, designerii, oamenii care produc local) ar trebui cumva să educăm publicul, să venim în întâmpinarea publicului cu soluții, chiar dacă prețurile sunt mai ridicate decât în malluri – iar ei să fie deschiși spre a înțelege că deși produsul meu e poate mai scump, valoarea adăgată este mai mică decât a unui produs al unui lanț de magazine care produce în condiții suspecte. Din fericire există totuși consumatori de design autohton, iar numărul lor este în creștere. Producția și designul românesc chiar merită o șansă.
Cât despre locul nostru, îmi place să cred că era acolo, aștepta să terminăm cu studiile și să începem povestea THAÏS & STRÖE. Dar, da. Este greu să pătrunzi pe piață. În România această breaslă este în plină formare iar în internațional suntem acul în carul cu fân. E greu când faci eforturi să participi la evenimente internaționale, când munca ta e apreciată, dar buyierii merg doar unde au întâlniri prestabilite. Aceste evenimente, care în domeniul nostru sunt vitale au ca scop întâlnirea direct dintre brand și buyer. Numai că nu e chiar atât de simplu cum pare. În ecuație intră și agenții menite să prezinte brand-ul tău buyierilor. Este prin urmare un cerc, din care poți ieși cu muncă, profesionalism, și motivare. Recunosc că uneori mă simt dărâmată și copleșită de toate provocările astea, dar satisfacția reușitei e pe măsură.

Care e treaba cu moda asta, totuși, că nu prea reușesc să înțeleg? Din câte am mai văzut eu pe un post ce se ocupă cu moda, deci țoalele din prezentări par niște, hmm, ciudățenii care nu știu câți le-ar purta pe stradă, să zicem.

„Țoalele” noastre ți se par ciudățenii?

Nu, chiar deloc. Tocmai aici apare problema în gândirea mea, există ciudățeniile și există hainele normale, logice, ca să zic așa, dar care nu par atât de artistice, deorece nu sunt atât de abstracte.

Bun, în primul rând trebuie să facem diferența între prezentare de modă (runway show) – care reprezintă o manifestare artistică și care din punctul meu de vedere este locul / momentul unde / când un designer se poate exprima fără constrângerea vânzărilor și trendurile vestimentare din magazine, respectiv de pe stradă. Pe podium vezi o manifestare artistică, cumva trendurile duse la extrem, pe când conceptul de prêt-à-porter aduce mai mult a îmbrăcămintea cu care suntem obișnuiți. Vezi tu, creatorul, designerul este un artist hybrid. El nu își permite să creeze o operă de artă pe care cineva să o cumpere pentru a o așeza ca în sufragerie pe perete. Creația lui trebuie să îndeplinească și calități practice. Și atunci unde altundeva poate un creator vestimentar să se exprime, dacă nu pe podium? Și totuși există multe prezentări de prêt-à-porter. Acum depinde și cum sunt asortate piesele respective. E o poveste lungă și în spatele showrilor. Din fericire colecția noastră a fost prezentată în Londra și a fost o întreagă echipă care s-a ocupat de acest aspect – Production Team UK. Și atunci am experimentat ce înseamnă „artă vie” pe podium la un nivel internațional și câtă muncă e în spate.
Hai să facem un exercițiu: Gândește-te că în locul țoalelor ciudate pe care le vezi acum pe podium ar fi hainele pe care le vezi zilnic la metrou. Ți-ar plăcea? Data viitoare când mai vezi o prezentare citește printre rânduri mesajul din spatele ei. Dacă nu e, nu e. Nu însemnă, evident, că toate prezentările de modă sunt manifestări artistice. Cum nici toate scrierile nu sunt opere literare, ori toate filmele, Wes Anderson.

Nu știu, e o chestie în aer, bă frate, tre să fii la modă, să fii în trend. Care e șmecheria până la urmă, care-i rostul? Mereu m-am întrebat asta.

Nu e nici o șmecherie. Sunt mulți oameni care vor să fie mainstream și reușesc. Și nu este deloc greu atunci când se produc bilioane de bucăți din același model. Cât despre trenduri, acestea sunt dictate de macrotrenduri. Macrotrendurile țin cont de tehnologie, de tot ceea ce este nou, de evoluția în lifestyle etc. Una dintre instituțiile care „dictează” trendurile este WGSN, o companie care vinde trenduri giganților din industria de modă, în urma studiilor pe care aceasta le realizează.
Să recapitulăm: Nu trebuie să fi la modă, nu te obligă nimeni, este decizia ta. Iar dacă vrei să fii la modă este foarte simplu. Foooarte simplu.

Aveți o nouă colecție, „Phobia”, dacă nu mă înșel. Ei bine, care e povestea din spatele ei?

Nu, nu te înșeli. Exact așa se cheamă. Este nou-nouță iar poveste ei a început undeva pe străzile din Copenhaga în timp ce mă plimbam cu Thais după o zi extenuantă în care ne prezentaserăm colecția anterioară. Inspirația a venit la noi fără să o căutăm neapărat, și a venit tocmai din interiorul nostru. Ea este o poveste în sine, și anume, povestea triumfului asupra fricilor. Povestea în așa zisele non-culori: alb, negru, gri. Am adunat toate fricile noastre și le-am exprimat creativ într-o colecție simbol al tuturor fobiilor cu care ne luptăm în fiecare clipă.

Am tot auzit chestia asta de nu știu câte ori, oricum prea multe ori, fără să înțeleg vreodată, „anu ăsta se poartă nu știu ce culoare”. Băi, deci cine decide lucrul asta? Mi-am imaginat mereu că e un fel de Papă d-ăsta al modei care zice: ați belit-o, anu ăsta purtați roz fraților!

Ahha, ți-ai imaginat bine. Acest Guru al culorilor care se poartă este Pantone. Asemenea WGSN, depsre care am vorbit mai devreme, Pantone dictează culorile pentru fiecare sezon evident, în urma studiilor pe care aceasta le realizează, ori intereselor, je ne sais pas.

Ce face din designul vestimentar o artă?

Uai, asta e lovitură în plexul celiac. N-aș putea să vorbesc la general. Adică aș putea, dar n-aș vrea. Prefer să îți spun ce face designul nostru, al meu și al partenerei Thais, o artă. Poate orele de filosofie, de estetică, de istoria artei, de concept, de anatomie artistică, dar nu neapărat. Mai degrabă viziunea noastră asupra a ceea ce creem și cum creem.
Teoretic, designul și arta sunt două concepte diferite și totuși sunt ca două mulțimi care se intersectează. Acolo se află THAÏS & STRÖE, la intersecția dintre design și artă.

Ce te influențează când, să zicem, îți propui să creezi o nouă colecție? De unde vine inspirația, unde o cauți?

Inspirația poate veni din natură, din pictură sau dintr-un vis. Poate veni poate dintr-o formă sau dintr-un concept, uneori ne inspiră chiar anumite imprimeuri ori texturi.
Pe scurt -> inspirație -> brainstorming -> idee finală -> brainstorming mesaj -> mesaj final -> mooadboard + storyboard -> research țesături -> schițe -> achiziție țesături + schițe tehnice -> tipare -> prototipuri -> am obținut rezultatul dorit -> da -> înregistrarea tiparelor ca ok -> produs finit ->nu -> reiau procesul de la tipare până când obțin rezultatul dorit -> produs finit

Cel mai tare lucru care ți s-a întâmplat de când faci asta?

Pot să zic două?
Primul lucru tare care mi s-a întâmplat și care mi-a venit acum în minte a avut loc la un concert de vioară acum câțiva ani. După concert am mers la violonist pentru un autograf (primul autograf cerut în viața mea ) și nu numai că m-a recunoscut (văzuse în online ceea ce fac și se pare că aprecia) dar pe foaia pentru autograf a scris „De la un artist pentru alt artist.”
Al doilea lucru tare care îmi vine în minte s-a întâmplat într-o dimineață când am ajuns la birou, am deschis laptopul, skype-ul și am văzut reclama la creațiile noastre, pusă de un distribuitor ceh. A fost tare. Aș putea găsi o mulțime de momente tari, fiindcă trăiesc în general toate experiențele cu entuziasm. Până de curând credeam că e un lucru rău să fii așa entuziasmat, dar nah, it’s just me and I ain’t gonna fight that.

Cea mai ciudată treabă pe care ai trăit-o la o prezentare?

Ciudată… hmm. Eu nu prea consider nimic ciudat. (râde) Le iau pe toate ca atare fie că sunt întâmplări fericite, triste, penibile, amuzante, coincidențe etc. Deci pick one.
Aș putea să îți vorbesc despre o trăire profundă – o emoție așa care te face să îți tremure underwear-ul. În timp ce modelele intrau una câte una pe podium, mă uitam pe ecran și era așa, deși nu sunt mămică și teoretic nu știu cum e, ca atunci când îți vezi prima dată copilul și îl ții în brațe. Pe de altă parte mi-era teamă să nu se împiedice vreo fată, iar apoi, când a venit rândul nostru, nu mai era podium sub mine ci nori.

E Romania un loc potrivit pentru a visa? Cu alte cuvinte, cum crezi că ar fi arătat visul tău trăit în altă țară?

(Întrebarea asta vine după ce m-am enervat extrem de rău azi dimineață pe nodurile imense de cabluri pe stâlpi, pe stropitorile care udă trotoarele și nu iarba, așa că răspunsul meu va fi subiectiv. Fooarte subiectiv.) Nu, chiar nu e. Poate pentru a visa să pleci. Dacă n-aș fi legată de atelier aș pleca. România e așa un paradox la orice pas. Cu tot patriotismul, România pe care o văd și o simt nu e un loc pentru a visa. Da, e un loc pentru a lupta, dar e foarte greu să mai prindem o schimbare majoră în bine.
În ceea ce privește cum ar fi arătat visul meu în altă țară, îți pot spune că arată bine deja. Vorbesc de Danemarca, Marea Britanie, Spania și nu în ultimul rând Italia, unde am fost la studii alături de Thais. În primul oamenii ăia sunt mai ancorați în realitate. Ei trăiesc deja anumite lucruri nu caută acum să descopere roata. Au sisteme puse la punct pentru a pune în legătură creatorii / producătorii cu departament store-urile, buticuri etc. Adică acolo funcționează lucrurile astfel: vin buyerii, dau comanda, faci contractul, îți dau avansul, livrezi, primești restul de bani. La noi nu există buyeri, sau nu îi cunosc eu, puțin probabil. Merge totul pe comisione imense – nici un magazin nu își asumă achiziționarea mărfurilor. Toate cheltuielile sunt puse în cârca designerului, și iată că iar ajung la partea grea. Nimeni nu îți spune toate astea – tocmai d’aia Thais și cu mine ne-am propus să împărtășim cunoștințele noastre, dobândite în urma experiențelor cu cei interesați.
Concluzionând, orice loc din lume este potrivit pentru a visa. Numai că în unele locuri sunt mai multe oportunități și în altele mai multe provocări. Visați, dragilor, în timp ce lucrați la visul vostru!

Urmărește-i creațiile: Website

Toate pozele aparțin: (c) THAÏS & STRÖE

The following two tabs change content below.

One Reply to “În Intimitatea Unui Vis. Interviu cu Oana Stroe (THAÏS & STRÖE)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *