Despre trupe fără nume și păsări calandrinon la prima ediție .aparat

Aparat este un proiect mișto. Pentru că face un fel de artificiu cultural care toarnă într-un cazan uriaș bucăți de artă din toate domeniile – muzică, cinematografie, literatură – le topește, și apoi le servește publicului larg. E un proiect nou, care vrea să arunce cultură în față ieșeanului de rând. Să-l trezească din letargie și să-i dea jos ochelarii de cal.

Și am mers la prima ediție .aparat, organizată de LUNO și Institutul Francez din Iași, fără să știu exact la ce să mă aștept. Știam că o să fie documentar, cu muzică și rockeri de dinainte de revoluție, că o să fie ceva muzică experimentală și cam atât. Știam însă suficient încât să știu că vreau să merg. Așa că am mers. Și nu am mers degeaba.

Despre Trupe-fără-Nume…

Prima dată am vizionat în premieră mediu-metrajul lui Matei Bejenaru: „Trupa fără nume”. Documentarul care a durat jumătate de oră nu a făcut altceva decât să mă facă să-mi pară rău că nu am apucat anii ’70. Ăia cu Woodstock, cu Jim Morrison și hipioți fumați. Filmul gravitează nostalgic asupra unei trupe ad-hoc de liceeni din care făcea parte și Sorin Dorneanu, care se jucau cu chitările și făceau cântări pe la liceele vecine. O trupă fără nume, pentru că niciodată nu s-au gândit la ei ca fiind o trupă, ci mai degrabă un grup pasionat de puștani care „propovăduiau” cultura fără să-și dea seama. Iese în evidență și ideea conform căreia tineretul aprecia înainte muzica de calitate. Se întâlneau și rupeau magnetofonul în două la un „ceai”. Petreceau probabil până în zori prin cămine, ascultând Hendrix până li se topeau creierii.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=2hvQeXPxOpQ]

Cândva, spune în film chiar Emil Răducanu, în campusul studențesc din Tudor se organizau adevărate reuniuni, petreceri la care veneau tineri din toate colțurile țării să asculte muzică bună. Și se lăsa cu prietenii durabile și schimburi de experiențe (și cine mai știe cu ce altceva!). Colecțiile sănătoase de viniluri și benzi de magnetofon fișate, meticulos îngrijite și ordonate alfabetic, m-au făcut să salivez pe scaun. În dezbaterea de la final mi-a plăcut aluzia făcută de Matei Bejenaru. Aceea că tot ceea ce vedem în oraș e cartierul și monotonia griului pe care-l emană cu blocurile sale crăpate, construite acum 40 de ani. Dincolo de pereții acestor blocuri sunt oameni cu povești ca cea de sus. Oameni care au în apartamente adevărate „colțuri de libertate”. Camere ca niște portaluri către alte lumi.

… și Păsări-Calandrinon

După documentar și dezbaterea pe marginea acestuia, actorul Octavian Jighirgiu a recitat ca la mama acasă o serie de poezii scrise de Șerban Foarță și Andrei Ujică. Basically, recitalul poetic a cuprins o parte din versificația albumului „Cantofabule” din 1975 a trupei Phoenix. Poezii încărcate cu tone de motive mitologice. De parcă autorii ar fi scuturat enciclopediile creaturilor magice și din ele au picat păsări calandrinon care au început să mișune pe foaia de scris transformându-se în versuri. Poeziile sunt niște remixuri de mitologie, iubire și nostalgie, care crează imagini tumultoase, pline de viață, cu scopul de a-ți dezintegra mintea, și care la final te rup din bula aia înflăcărată dându-ți răspunsul la o întrebare pe care nu ai cerut-o. Evident, recitalul a mers direct pe tema documentarului. Un fel de „uite așa ceva ascultau ăia din film!”.

La final am fost martorul unui performance muzical interpretat de Vlad Vârtosu, de la Pinholes, cu vizualuri abstracte în fundal, create de către cei de la Luno. I see what they did there! Realizatorii au pus în balanță vechiul cu noul. Eterna ciocnire dintre generații, care aici a picat la țanc. Ca un fel de mixaj al gusturilor care îți pune în mișcare simțurile (da, ca untul de arahide cu dulceață!). Vlad s-a jucat cu butoanele și cu chitara, aducându-ne un pic aminte de psychedelic (că tot eram la capitolul Hendrix) și, probabil, involuntar, de radiourile de guerillă pe care tinerii răzvrătiți le butonau înainte de ’89, și pe care se dădea muzică străină. Nu o să neg. Experimentul tânărului coleg de generație mi-a dat dureri de cap. Dar niște dureri de cap pe care le-am primit, ei bine, cu craniul deschis!

1

Din punctul meu de vedere, prima ediție .aparat a fost cu adevărat ceva. Ceva la care sigur aș mai participa. Și cu siguranță că nu sunt singurul care crede asta.

Foto via Aparat

The following two tabs change content below.
Romanian self-taught writer, based in Cyprus, interested in contemporary art, unconventional culture and gonzo journalism. Writing for almost a decade, he is agnostic, supports a censorship-free society and reads way less than he wants.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *