Valeriu Cătălineanu, fotograf: „Îmi imaginez că sunt sunetul care atinge omul”

„Să fii, nu să faci!”

Dacă am vrea, pozatul în club ar putea foarte ușor deveni o ramură separată a fotografiei. Cele mai multe localuri de noapte adoptă de obicei câte-un fotograf amator, vreun amic de-al barmanului, proprietar de DSLR care acceptă să facă poze pentru intrare liberă la vreun concert sau pentru câteva beri gratis în seara respectivă. E de la sine înțeles de ce, până să văd pozele făcute de Valeriu Cătălineanu, nu puneam mare preț pe fotografia de concert sau de club.

În termeni sofisticați aș zice că bucureșteanul în vârstă de 31 de ani aduce fotografia de concert de la stadiul de cărămidă la stadiul de marmură. Mai simplu spus, transformă un obicei de kitsch urban în artă. În imaginea unei hipsterițe destrăbălate, el vede o imaginea pictată în stil baroc a unei Madonne. Prin filtrul creat de pozele lui Cătălineanu, clubul nu mai este locul în care vii să bei și să dansezi. Party-ul devine un fel de Purgatoriu. Un Decameron în care se întrepătrund poveștile sutelor de necunoscuți, cu subtilitățile, secretele, grandoarea și revoltele fiecăruia.

Valeriu nu a fotografiat dintotdeauna personajele în orgasm de la petreceri. Dacă răsfoiți lucrările sale timpurii, găsiți în ele ceva static, clinic. Ca o palpitație post-anestetică. Însă, spre deosebire de alți fotografi, artistul a gravitat mereu în jurul muzicii și nu al imaginii, fapt ce a sporit vitalitatea. „Imaginea e un rezultat al muzicii”, după cum spune el. Sunetul și imaginea sunt atât de simbiotice că poți simți bass-ul în fiecare pixel. Valeriu îi apreciază pe Karlheinz Stockhausen, Herman Hesse și Martin Scorsese. Este un fan al fotografiei japoneze și al neorealismului italian, precum și al celebrei „Grădini a desfătărilor umane” a lui Bosch.

Recent, fotograful a lansat un proiect numit Romanian Club Culture, un spațiu virtual unde pozele realizate de către el la petreceri în decursul câtorva ani devin parte a unui concept inedit. Mai multe puteți citi în interviul de mai jos:

„Am o misiune. Un arhetip pe care l-am descoperit și vreau să-l duc departe”

Daniel (Cultartes): În primul rând, cum ai ajuns să faci poze la party-uri?

Valeriu: Pe la 18 ani, am fost la primul eveniment. Cred că era The Mission 2, unde am făcut niște poze pe film, așa, random, fără vreun scop. Era perioada cu Housenation, de la Radio 21. La vremea respectivă nu m-am gândit o clipă că mi-aș dori să fac asta. Până pe la 21 de ani, am făcut grafică, colaboram cu un studio de animație 3D.

La un moment dat, am fost la concertul unor amici, DoDiez și când am privit imaginile pe calculator mi-am zis „ce tare ar fi să pozez formații”. A trecut mult timp de-atunci și la un moment dat, cei care aveau revista Nights, m-au chemat să fac poze pentru un interviu cu Derrick May. Au fost mulțumiți și așa am ajuns să lucrez în cluburi. Primii ani nu mi-a plăcut. Erau alte vremuri, altfel de oameni și nu aveam experiență. În ultimii 4 ani, lucrurile s-au schimbat, din cauză că puteam să interacționez cu foarte mulți oameni, realizând astfel multe legături și relații, acumulând multe experiențe. Cele mai bune experiențe le-am adunat din colaborarea mea cu agenția Sunrise, care deține un portofoliu al celor mai bune evenimente din țară.

© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu

De ce o faci până la urmă?

În ultima perioadă e vorba de o responsabilitate pe care o am față de ce înseamnă imaginea unui eveniment. Oamenii au impresia că fac asta din pasiune și distracție. S-au dus dozele de pasiune și distracție. Am o misiune, e un arhetip pe care l-am descoperit și vreau să-l duc departe.

Cum ți-a venit ideea Romanian Club Culture?

Am dorit să existe un loc, unde să se poată vedea exact cum arată evenimentele din România, mai ales pentru cei din afară. Există site-uri, pagini de facebook cu galerii interminabile, dar ceva concentrat și care se axează pe calitate, nu. Imaginile, servite în cantități industriale au o singură soartă: se uită, sunt inutile, prostesc.

Care e scopul sau ideea acestui loc?

Romanian Club Culture este ca un memorial place. Peste mulți ani va avea o cu totul altă valență decât are acum. Având o experiență de mai bine de 10 ani, lucru pe care mulți tind să-l uite, am considerat, umil, că este timpul pentru un astfel de loc. Este precum o carte mare. Știi întotdeauna că din acea carte poți afla exact ce te interesează. Ce se întâmplă azi în zona de fotografie, e ca o tarabă cu ziare. În fiecare zi alt ziar, totul la fel, ziar pe care-l pui la masă să tai zarzavat. Tot mai multe expansiuni egotice, sterile, plate. Expansiuni care există dintr-un singur motiv: lipsa cronică de cultură vizuală a publicului. Dacă ar există o minimă cultură, cei care livrează cantități imense de non-material vizual n-ar mai exista.

© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu

Spune-mi câteva numere: câte petreceri sau evenimente, câte locații, câți gb de poze?

Având în vedere că în ultimii 4 ani, am făcut undeva la 300+ de evenimente pe an, iar în ceilalți 6 ani, poate jumătate, ajung la câteva mii. Locații, din păcate, le pot număra pe degetele de la mână. Numărul de cadre, judecând după viața obturatoarelor schimbate, s-ar situa între 600.000 – 700.000, în 10 ani, fără cele trase pe film, ce ar ajunge pe la 15.000

Servite în cantități industriale, imaginele se uită, sunt inutile, prostesc!

Inițiativa ta are o denumire generală, una care ar putea acoperi mai mult decât fotografii cu oameni extatici. Vrei sau nu să fie mai mult de atât?

Recent am scris pe pagină următorul lucru: pentru mine, un party este așa: un loc unde vii pentru surpriză, pentru necunoscut, pentru povestea care urmează a fi spusă, nu pentru un meniu de restaurant, unde poți comanda produse, de la Dj, de la artiștii vizuali, de la fotografi. Misiunea mea este să ofer acea surpriză, încă o dată, la mult timp după ce a trecut evenimentul, care deja a fost uitat și înlocuit de multe altele.

Încerc să pătrund tot mai adânc în a înțelege stările unei persoane, de la cele mai evidente, la cele mai subtile. Nu mă consider a fi un fotograf când lucrez. Îmi imaginez că sunt sunetul care atinge omul și efectele asupra lui. Asta încerc să captez, fix acel moment al impactului. Aproape că auzi muzica în clipa în care privești o astfel de imagine.

M-am setat deja în a găsi și alte lucruri decât fotografii cu oameni extatici. E o căutare care nu are o hartă, nu are o denumire, cel puțin eu nu am găsit una până acum. Mă îndrept spre zone mai conceptuale, lucru vizibil prin încetarea colaborării cu mulți organizatori, care au mare nevoie de ajutor prin imagini care să producă like-uri, cu o estetică și abordare imposibil de comentat. Imaginile realizate până acum, au avut un substrat naiv. Am consumat acest lucru și sunt în căutarea a ceva care are un volum, un substrat, un ceva care nu mai poate fi consumat doar de ochi.

Mă inspir din pictură. În cluburi, apar multe scene care pot fi regăsite în pictură. Pot spune că stilul meu este baroc, având ca referințe maeștri ca Rembrandt, George de La Tour, tenebrismul lui Caravaggio, technica clarobscurului. Mă uit la „estetica” multora care lucrează în domeniu și n-are niciun substrat, e doar mimetism pasiv.

Cum reacționează oamenii când își văd fețele în fotografii de acum cine-știe-câți ani, în ipostaze diverse, fotografii despre care probabil n-aveau habar că există? Ai primit astfel de feedback?

Dacă aș fi lângă ei când descoperă le descoperă, as putea să-ți zic mai exact. Dar da, în ultimul an a început să se întâmple acest lucru, datorat postării la multe luni după, a unui eveniment la care am participat. E ca la fotografia pe film, pot trece luni, ani de zile până când developezi și uiți complet de cadre. Încerc să creez supriza unui eveniment care și-a epuizat surprizele. Am observat la mulți fălindu-se cu viteză livrării un eveniment, realtime maxim 24 de ore etc. Oricum, vizavi de mine există, încă, o paranoia legată de imaginile pe care le fac, crezându-se că fac cu totul alte poze, pe care le folosesc în scopuri malefice și nu ajung în online.

© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu

Te gândeai pe vremea când te aflai în club cu camera în mână, fotografiind un cuplu high, că imaginea respectivă ar însemna mai mult față de-o „poză de club”?

Nu. Acum câțiva ani nu mă gândeam la asta, ci cum să scap mai repede dintr-un club. De câteva luni am început să conștientizez altfel lucrurile, ajutat fiind și de feedback-ul multor persoane care au găsit o imagine de ansamblu în ceea ce fac și un viitor al ei.

E ceva cu iz artistic, e un hobby? E ceva cool cu care sa zgâlțâi mainstream-ul?

Există, dar n-am de ce, încă. Am investit și sacrificat foarte mult pentru zona asta, dar feedback-ul și interesul pentru cei cu care am lucrat, a fost mai mult decât deprimant. Dacă cineva îmi va cere asta dar mai important, să văd un interes puternic în ceva care să „zgâlțâie mainstream-ul”, o voi face. E o vorbă dintr-un film, pe care sunt nevoit să o folosesc din când în când: „Nobody cares, Sonny…”.

Cum arată poza personală preferată la momentul actual? 

Dacă aș avea o astfel de imagine, m-aș simți mulțumit cu ea și aș avea un soi de confort, iar confortul îmi dăunează, mă orbește, oricât de ciudat ar suna.

În prezent mai toate inițiativele încep în mediul online. Probabil că jumătate rămân acolo. Cum arată sau cum ar arăta Romanian Club Culture în offline? Cum arată viitorul ideii.

Da, va avea un viitor în offline. Nu pot să divulg  forma lui, nu pentru influența gândurilor negative ale altora, ci pentru că lucrez mult mai eficient neverbalizând ceva legat de viitor.

© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
© Valeriu Cătălineanu
The following two tabs change content below.
alexandrescu.daniel0@gmail.com'
Romanian self-taught writer, interested in contemporary art, unconventional culture and gonzo journalism. He's been writing for almost a decade while doing shitty jobs for a living. He's agnostic, supports a censorship-free world, he reads way less than he wants and he enjoys feminist porn.

2 thoughts on “Valeriu Cătălineanu, fotograf: „Îmi imaginez că sunt sunetul care atinge omul”

    1. Clara,
      Interviul nu este despre personalitatea și felul meu de-a exista, ci despre un fenomen, despre trăiri și oameni – despre lucrul meu cu imaginile. Dacă vrei să stăm de vorbă despre mine și nu despre munca mea, sunt deschis la o discuție oricând, cu drag.

      Mulțumesc,
      Valeriu Cătălineanu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *