Muzica asta de “post”, post-ceva, eu o văd cumva ca pe o căutare plenară a zilelor noastre, o încercare de a rupe fărâme de lume și a le reproduce ad infinitum. O reproducere ciclică, ce presupune un alt mod de a crea și a împărtăși, cu un cadru pe care atunci când crezi că l-ai prins, reușește să-ți scape, dar și invers – când pare că nu face sens, găsești o ordine! E clar că e nevoie de altă paradigmă a ascultătorului, un alt fel de disponibilitate atunci când muzica se tot întinde în timp și-ți solicită tot mai mult ființa. Nu există rețetar, există doar manifestare, nu există ascultare, există simțire.
Valerinne, în varianta de scenă, simte sunetul la modul serios, greu și încărcat. Poate chiar apăsător, dar nu în sensul de povară, ci în sensul de gravitate a notelor, de concentrare de forțe, amplificarea unor stări de fapt. O joacă cu miez, asimptotică, dar care își plăsmuiește tăriile pe atmosferă, familiară și împrejmuitoare. D-asta muzica umple spații – prezența scenică nici măcar nu se mai cere luată în seamă. Aș vedea acolo chiar un văl care să separe execuția muzicală de construcția înălțată. Lumini și imagini proiectate, prezente și la concertul din Control, ar inunda, alături de muzică, pe cel ce caută emoția.
Cât despre părțile muzicale, le văd mai degrabă așa, nu simple piese/tracks, “Sorrows” cade cel mai aproape de mine, imi pare construită cu migală, porniri atavice și frământări originare. Aici se pierde pe traseu nevoia de vorbă articulată – cuvântul(litera moartă) ar rătăci auirea zborul, astfel sunetul crud, eliberat, se transformă într-un bun dobândit, primordial.
Concertul a avut loc în Control Club, odată cu lansarea albumului “Desire“.
Text: Vicențiu Bogdan
Nicolae Baldovin