The Hunt (2012)

1

Nu degeaba ne plac nouă filmele făcute de scandinavi. Foștii vikingi scot filme valoroase, cu tâlc din plin și cu teme care te răscolesc. După ce am văzut trilogia Millenium și încă alte filme alde Hodejegerne (Headhunters, 2011) și En kongelig affære (A Royal Affair, 2012), The Hunt apare pur și simplu ca o urmare obișnuită, un film a cărui calitate se subînțelege numai din prisma faptului că e realizat de nordici. Plus un Mads Mikkelsen, care nu e altceva decât sarea și piperul.

The Hunt (Jagten în daneză) e o amplă metaforă care pleacă de la o intrigă cu impact social. Din punctul meu de vedere, situația în care ajunge Lucas, personajul principal, e o situație cu care oricare adult s-ar putea confrunta la un anumit moment-dat. Depinde doar de fiecare să știe cum să gestioneze criza respectivă.

Nu o să vă povestesc filmul, deci no spoilers alert! O să vă spun doar ce-am văzut eu în film!

În primul rând, ceea ce mi-a resedimentat în minte filmul (pentru că deja aveam opinia asta) este faptul că nu te poți ascunde de societate. Prin simplul fapt că ești individ și interacționezi cu restul indivizilor, nu poți manifesta niciun subterfugiu. Societatea are mai mult impact asupra propriei tale persoane față de impactul pe care consideri tu că îl poți avea. Dacă vecinii zic că ai dat cuiva în cap și nu ai făcut-o, sfârșești prin a fi la rândul tău convins că ai făcut fapta respectivă. Iar cel mai grav e că în cadrul comunității, informația se transmite de la un individ la altul după regula telefonului fără fir și a țânțarului-armăsar. Dacă ai scăpat o bășină, peste o săptămână toți cei din comunitate vor putea să jure că te-au surprins cu ochii lor în timp ce te căcai pe tine. E o regulă.

O altă lecție pe care-am extras-o din film este aceea că odată ce ai fost marcat asemeni unei vite, după ce ai fost stigmatizat, este dificil spre imposibil să te substragi stigmatului. Mereu va rămâne o amprentă atât asupra ta, cât și asupra celor din jur, care nu te vor mai putea percepe cu aceeași ochi ca înainte să o fi pățit. Bați un cui, apoi îl scoți, dar gaura rămâne!

În cele din urmă, personal am găsit două metafore interesante în film. Una este legată de titlu (Vânătoarea). Vânătoarea se identifică cu viața lui Lucas în cele câteva luni. Se începe cu vânătoarea cerbului, vânătoare care marchează începutul decăderii protagonistului, și se încheie cu vânătoarea la care Lucas îl ia și pe fiul său, eveniment care are loc după ce Lucas trece peste perioada neagră. La ultima vânătoare o să aveți parte de un episod care vă va pune iarăși pe gânduri. Cea de-a doua metaforă e cea în care Lucas o ia în brațe pe Klara, fata care i-a făcut toate problemele și o trece peste podeaua plină de carouri. Klara, copila plină de remușcări, pare eliberată și împăcată cand Lucas o lasă jos, trecând-o peste podea. Ca și cum ar fi iertat-o, ca și cum ar fi făcut-o să treacă nu peste podea, dar peste regretul comiterii faptei.

Sfatul meu de final este să vizionați filmul, și din pură curiozitate, să-mi spuneți și mie dacă ați văzut și voi ceea ce am văzut eu. Poate mi-am imaginat prea multe!

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=9Umv4CyxTdg]

The following two tabs change content below.
Romanian self-taught writer, based in Cyprus, interested in contemporary art, unconventional culture and gonzo journalism. Writing for almost a decade, he is agnostic, supports a censorship-free society and reads way less than he wants.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *