Misterul Spațiului Claustrofob. “A Somber Afternoon” de Crina Prida

Despre Crina Prida am mai scris noi câte ceva, e artistul pentru care mai găsești mereu cuvinte. Nu știi de unde îți vin, dar trebuie spuse. Azi, jurnalistul Cristian Iohan Ștefănescu, a avut atâtea cuvinte, cât o poveste, de zis.

O sută de personaje pe care n-am să le mai întâlnesc vreodată.

Bun venit în inventarul estetic al Crinei. Vă aflați în anticamera poveștii și nu vă speriați: tocmai traversați un război rece între regulile idolilor și dezarticularea lor (a regulilor dar și a idolilor).
Bine. Să ne liniștim, acum. De fapt, Crina evită viciile tradiționale ale fotografiei (arta vederii clare a tot ce e prea rapid pentru a fi văzut în timp real), pătrunzând, precum personajele lui Lewis Caroll sau Michael Ende, în lumi mai mult sau mai puțin fantastice, în care nimic din ceea ce cunoaștem nu mai este ceea ce pare.
Și, totuși: lumea creată în fotografiile Crinei este cât se poate de reală, la fel de reală precum fantasmele ce ne însoțesc, cu sau fără de voie. Ai spune că ai văzut deja tot ce spun imaginile Crinei. Dar nu-i așa. În realitate, fotografiile ei ne ating atât de discret intimitatea încât se confundă cu ea. Nu cunoaștem, deja, ceea ce vedem în fotografiile Crinei, ci ne regăsim dezbrăcați de orice formă de autoprotecție în fața acelei oglinzi în care ne e rușine să ne privim în public.

Crina absolvă, cu fiecare click, facultatea de inspirație, secția entuziasm. Fiecare dintre cadrele statice pe care le expune sunt de o vitalitate narativă cu care greu ții pasul. La fotografiile Crinei te uiți și fie treci mai departe, fie plonjezi în ele. Ca bărbat, îți vine s-o strângi de gât până îi ies ochii din cap – ochi pe care ți i-ai dori pentru tine, fiindcă nu cred să fie bărbat care să nu-și dorească să vadă femeia prin ochii Crinei.
Ar trebui să existe pe lumea asta cineva să scrie poeme așa cum face Crina fotografie. Și, dacă n-a existat până acum, și-a croit chiar Crina un poem de-a gata în ​acest film​ din care dacă te temi că n-ai să mai ieși, mai bine nu intri. Sau, altfel spus, în care ai face bine să intri pentru că vezi bine ce-i pe afară!

“Filmul a fost gândit iniţial ca o poveste inspirată din filmele experimentale alb negru ale anilor ‘30 (​Dziga Vertov, F. W. Murnau, Maya Deren), realizat cu mijloace tehnice foarte simple şi elemente de scenografie şi accesorii minimale. Pornind de la seria fotografică realizată de mine în aceeaşi locaţie, am filmat în decursul a două zile, câteva scene care urmau să fie montate şi asociate cu o coloană sonoră contemporană, minimalistă, pentru a obţine un material nou – în care se regăsesc misterul spaţiului claustrofob, personajele feminine vag definite, şi limbajul corporal simplu. Şansa a făcut să recitesc în acea perioadă, un text foarte interesant, un volum de poezie contemporană ermetică, care mi-a oferit ocazia să adaug ​cuvinte acestui film, sub forma unei subtitrări şi să îl pot re-construi în varianta lui finală, unde referinţele la cinematografia noir sunt păstrate, dar povestea devine mult mai apropiată de prezent, cu clişee şi repetiţii împrumutate din filmele vechi, dar cu mesajul vizual rescris în cheie postmodernă, cu ironie şi pasaje susţinute de text, fără obsesia unui fir narativ clasic.

Mulţumesc echipei care a contribuit la acest film: ​Andrada Haş, Meda Alice, Otilia Micu, Freke Räihä, Adrian Olar (TVR), Călina Langa, Raul Dudnic.” (Crina Prida – artist vizual)

The following two tabs change content below.
Still can't tell exactly my origins because of my Chinese eyes. I love romance. Cartoons and music. Cultartes. Hate fish roe. From the bottom of my heart.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *