Ce înseamnă să fii artist vizual debutant în România? (II)

Data trecută am scris despre prima dintre cele trei categorii pe care trebuie să le ai în vedere dacă îți dorești să pornești pe drumul artei: pasiunea și talentul, iar astăzi voi scrie despre celelalte două, curajul și munca și spiritul responsabil, flexibil. Am marcat câteva puncte din celelalte două categorii și în articolul trecut, pentru că cele trei nu pot exista singure ci doar împreună, însă astăzi voi scrie mai pe larg despre cele din urmă.

Când ești la început, te lovești în primă fază de un obstacol care este ca un fel de test de anduranță. Vei fi nevoit să suporți foarte multe opinii dezaprobatoare. Poate că părinții tăi vor să fii doctor, iar profesorii tăi (majoritatea dintre ei), sunt mult prea încuiați ca să îți poată înțelege, aprecia și cultiva potențialul. O să ți se spună probabil cum nu ai ce căuta într-o facultate, liceu de arte, sau cum ce faci tu e greșit, e urât (pentru că nu este ce îți dictează ei să faci, pentru că îi distubră), o să se simtă uneori și concurența dintre colegi și o să-ți dai seama că deși te mai poate ajuta școala cu o olimpiadă, un concurs, o expoziție cu o temă impusă și plictisitoare, astea nu o să te ajute neapărat să-ți plătești chiria, sau să-ți faci legături care să-ți deschidă drumuri care, mai târziu o să te scoată din label-ul de “starving artist”.

Ai nevoie de nervi extrem de tari ca să treci de obstacolul ăsta. Ai nevoie să-ți asumi absolut tot, să privești în ochi toate refuzurile și să-ți spui “Este pierderea voastră! Pentru că în timp ce voi mă descurajați pe mine, eu cresc, evoluez și când mă veți căuta, nu voi mai avea nevoie de voi!” Dacă într-adevăr ești pasionat și talentat, nu trebuie să lași pe nimeni și nimic să-ți răpească visul ăsta!

Trecând la punctul următor, dacă lucrezi la operele tale mult, cât mai mult posibil, este relativ ușor să-ți faci o expoziție. Mai greu este să ajungi în punctul în care ai vernisaj, din cauză că nu ți-ai organizat proiectul destul de bine, sau din cauză că arta în România este încă un teritoriu sălbatic și necunoscut pentru mulți și asta te va durea cel mai tare, pentru că o să-ți pună cele mai multe piedici.

Poți considera că ai un proiect gata de expus atunci când: ai cel puțin 10 lucrări, un titlu, un concept pentru lucrări, un afiș (este de preferat să fie făcut de tine, pentru că te scutești de multe complicații, dacă nu se oferă galeria să îl facă for free) și niște bani puși deoparte pentru rame și printuri (pentru că nu știi dacă vei găsi sponsori sau nu!).

Pasul următor este găsirea unei locații (trebuie să știi ce prețuri ai vrea să aibă și cam în ce perioadă să fie expoziția), trebuie să aduni zeci de adrese de e-mail de la galerii sau să le scrii pe Facebook. Cum faci asta? Dai un search, măi, suntem în 2016. Nu ai nevoie de cine știe ce relații ca să poți trimite un e-mail (cu proiectul și/sau portofoliul tău) unei galerii. Dacă din 20 îți răspund 10, ești tare norocos (unele o să-ți răspundă după ce ți-ai găsit o locație). Din ăștia 10, 5 o să-ți spună că mănânci căcat, în moduri cât mai classy (sau jignitoare!), 3 nu o sa fie available și două o să-ți zică da.
După ce îți alegi o galerie, te duci frumos acolo să vezi locul și să vorbești cu persoana care are locul. Trebuie să vă faceți un plan, pentru că urmează să faceți un eveniment la care vor veni zeci de oameni. Trebuie să negociați cum faceți cu vânzarea și altele.
Acum mai trebuie doar să faci evenimentul vernisajului pe Facebook (cu minim 2 săptămâni înainte, dar există și excepții) și să pui cât mai multe teasere ca să atragi oamenii. Înainte cu o zi (sau chiar în dimineața zilei vernisajului), te duci și ajuți oamenii de acolo să-ți pună lucrările pe pereți cum vrei tu. Apoi te bucuri de roadele muncii și de vernisaj, în speranța că vei vinde ceva. Este foarte posibil ca la primele tale expoziții să nu vinzi nimic, pentru că oricum e greu să vinzi, pentru că mai ai multe de învățat.
Dacă reușești măcar una să dai, o poți considera o mare victorie pentru un debutant.

O să-ți cari lucrările în spate sau în mână ca și cum ai avea un rucsac de munte greu și plin cu bebeluși, bebelușii tăi! O să alergi prin metrouri, ratb-uri aglomerate panicat că poate o să se întâmple un accident care o să-ți strice lucrările. O să le cari în spate pe vreme execrabilă, pentru că este foarte posibil să ai de mers prin atâtea locuri încât să nu-ți permiți un taxi. O să primești multă critică negativă (dar critica negativă pertinentă și cu argumente, este cea mai bună!) și o să-ți dai seama că dacă nu-ți organizezi timpul cât mai bine, o să pierzi foarte, foarte multe.

Cred că asta este partea cea mai grea, să ai timp de toate, ca să avansezi cât mai repede: desenat, pictat, întâlniri, întâlniri degeaba, țepe, studii, vernisaje, interviuri, refuzuri, relaxare, prieteni, somn și ce mai ai tu nevoie să faci. Ai nevoie să cunoști cât mai mulți oameni pe care să te poți baza aproape la fel de mult pe cât te bazezi pe creația ta. Ei vor veni la expozițiile tale, ei îți vor da cheia pentru a deschide uși pline de oportunități, doar că trebuie să fii la locul potrivit, la momentul potrivit.

(c) Alexandra Crisbasan

(c) Alexandra Crisbasan

La un job normal, cu program fix, măcar știi că după o anumită oră pleci acasă, că mâine o să faci la fel și gata. Cu arta nu-i așa. În artă muncești spontan, când apuci, unde apuci. Trebuie să fii flexibil ca să primești bine oportunitățile și niciodată nu trebuie să se bată treburile cap în cap, pentru că altfel nu vei mai înțelege nimic. Aici intervine flow-ul de care spuneam. E complicat, știu, dar roadele pe care le vei culege după îți vor oferii o satisfacție incomparabilă.

Într-o lume de roboți care știu în majoritate doar comenzi învățate prin memorare și repetiție, (cum se face în sistemul de învățământ și nu numai). Trebuie să gândești pentru tine și să nu renunți când ți se prăbușesc chestii în cap (inevitabil). Trebuie să crești împreună cu arta ta, cât mai liber și mai open, pentru că altfel o faci degeaba! O să dai de tot felul de dubioși cu care NU trebuie să te asociezi. O să legi prietenii cu „partenerii” tăi. Viața o să devină mai interesantă, o să-ți fie mai ușor să-ți iei câteva zile libere, o să vorbești altfel, mai casual, mai lejer cu oamenii. Ideea este să nu cedezi presiunii, să ai încredere că tot ce faci cu mâna ta e bun făcut și că va fi și mai bun.

Ai să vezi că dacă te ții tare de treabă, o să înceapă oamenii să te caute, nu o să îi mai cauți tu. O să ți se propună proiecte, o să ți se spună „te plătesc” fără să mai întrebi tu rușinat cu juma’ de gură. O să vezi că deși la primele expoziții nu ai vândut, acum o să pleci la mare cu banii de pe ultimele lucrări vândute. Poate că nu o săptămână, dar măcar un weekend, fii mândru de asta!

Drumul ăsta este exact ca o pânză goală. Tu, creatorul, trebuie să-l pictezi cu cea mai mare grijă și pasiune, dacă vrei să devină viața ta. Tu, creatorul, trebuie să poți face din greșeli atuuri și să continui să pictezi până când pânzele tale albe, o să reprezinte tot ce ți-ai dorit vreodată. O să plătești mult pentru asta, dar o să fie cea mai bună investiție. O să faci „foamea” în tinerețe, când ai forță, ca să culegi roadele la relativ scurt timp după. Ele te vor conduce către tot ce îți cere sufletul să faci.

Pe cât de liber vei fi, pe atât de greu va fi, dar măcar seara o să poți sta la un pahar de vin cu oameni de la care ai ce învăța, cu oameni care contribuie la evoluția ta. O să-ți dai seama că scopul nu este să vinzi cu milioane de euro o lucrare de-a ta, ci doar să vinzi suficient încât să fii cât mai puțin sclavul sistemului.
Și, nu în ultimul rând, o să-ți dai seama că numai dacă tu devii cea mai bună capodoperă a ta, o să ajungi să excelezi.

Mă puteți găsi pe: Facebook, Instagram și Tumblr.

The following two tabs change content below.
Bucharest-based artist. Psychedelic photographer, brain-scratching writer / poetess and priestess of the macabre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *