Cristian Crisbășan. Long Story Short #2

Un interviu realizat de Marius Lupu.

Te consider un punct de referință în fotografia românească. Cum s-a instalat virusul? Când a fost prima dată când fotografia ți-a dat fiori?

Nu cred că este vorba de un virus. Sau mecanismul de instalare nu este acela al unui virus. Eu întotdeauna am fost obsedat de imagine, de lumină, de umbre, de culori, de contraste, linii, forme și de continua lor evoluție în timp și spațiu. Tatăl meu mi-a cumpărat la 4 ani prima cutie de acuarele la tub cu un set de pensule și m-a lăsat să mâzgălesc ce-mi trece prin cap. Era fascinant. Culorile pe care până atunci doar le vedeam, acum puteam să le ating și să le pun cu mâna mea pe o foaie de hârtie cu pensula. Am urmat cursurile gimnaziului și liceului de arte plastice “N.N Tonitza” din București. Pe la 14 ani l-am cunoscut pe cel care avea să devină unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, fotograful Bogdan Năstase. El avea de la tatăl său un aparat Praktica pe film și un mini-laborator de developat filme și fotografii – celebrul Krokus în valiza de lemn verde. Așa că până la sfârșitul liceului ne-am tot învățat unul pe altul să vedem și să fotografiem. Developam în baia lui mică dintr-un bloc din Berceni la lumina unui bec roșu. N-am să uit niciodată mirosul de revelator și fixator. Economiseam bani să putem cumpăra filme (alb-negru, că erau mai ieftine), soluții și hârtie foto. Așa a început totul. Dar a trecut o lungă perioadă până când eu am putut să am propriul meu aparat. In liceu deci, prin anii ’80 am făcut primele mele fotografii.
Am fost fascinat mereu de a vedea, a percepe vizual, de a înțelege lumea prin imagini și culori. Sunt un voyeur. Sunt obsedat să văd lucruri pe care ceilalți oameni au uitat, nu știu, nu pot, nu vor să le vadă, le e frică sau rușine să le vadă sau vor să le ascundă. Diane Arbus spunea că a fotografia este, de fapt, ceva foarte pervers. Iar Helmut Newton afirma că a fi voyeur este o condiție de bază a oricărui fotograf bun.

Ce a ajuns să însemne fotografia pentru tine? Cum s-a simțit tot procesul de la prima secundă și până acum?

Creația de imagini este ceea ce sunt – identitatea mea. Dacă nu fac asta, mă anulez pe mine și nu pot funcționa bine pe celelalte planuri ale vieții mele. Este ceea ce mă definește și mă articulează coerent ca ființă și ca mesaj. Dacă ar fi posibil să trăiesc numai din fotografie, doar asta aș face. Și aș călători foarte mult – în țară și în afara ei.
Tot procesul este fabulos, terapie totală pentru mine și deseori pentru cei pe care îi fotografiez și pentru cei cărora le plac imaginile mele. Este drumul meu în viață.

(c) Cristian Crisbășan

(c) Cristian Crisbășan

Ce îți e cel mai greu în acest proces și ce își vine mănușă?

Cel mai greu este cu administrarea timpului. Dacă aș putea, aș crea imagini mereu, aș face din asta singura mea ocupație. Dar nu se poate, pentru că eu nu am ajuns la “performanța” de a putea trăi din fotografie. Și lucrez cu mine constant, să nu mă las frustrat de chestia asta. Da, am camera foto Olympus și iPhone-ul cu mine peste tot, dar nu este suficient. Iți trebuie și un timp mental complementar timpului fizic la dispoziție.
Apoi, la capitolul greutăți aș menționa mentalitățile din țara asta, din acest spațiu geografic populat în mare majoritate de mutanți umanoizi existenți în toate categoriile sociale și profesionale. Uneori mă trezesc stupefiat cum de nu s-a pulverizat totul demult. De exemplu, conduc mașina și un idiot face ceva total aiurea în trafic și mă gândesc: dacă omul ăsta a făcut asta acum, oare cum de n-a murit demult într-un accident? Adică anumite chestii pur și simplu nu ai cum să le faci dacă ai o mentalitate ok. Și dacă nu o ai, atunci cum naiba de supraviețuiești? Și zilnic mi se confirmă ce spune Jean-Francois Revel în prima propoziție a cărții lui “Cunoașterea inutilă”: “Cea dintâi dintre forțele care conduc lumea este minciuna”. Asta face oamenii să trăiască într-o continuă stare de frică, ceea ce-i face vulnerabili și manipulabili. Și, de aceea, ipocriți. Nu ai decât 2 variante: ori te conformezi și intri și tu în acest mare joc general al minciunii, ori supraviețuiești ca outsider, te ții deoparte, observi și taci.
Iar asta este ceea ce-mi vine mănușă – că am luptat să pot să fiu liber așa, ca outsider. Odată ce te poziționezi în afara sistemului acesta al minciunii, lumea te bagă în seamă doar prin ceea ce alegi tu să arăți.
Petr Bambousek, un fotograf Vizionar Olympus din Cehia, a fost întrebat care au fost cele mai periculoase momente din cariera lui de fotograf de wild-life. Și el a răspuns că niciodată nu a avut probleme de nici un fel cu animalele. Singurul animal care i-a făcut probleme grave a fost… omul.

Ce s-a păstrat intact și ce s-a schimbat pe parcurs de zeci de ori?

“Simt enorm și vaz monstruos”. Voyeurism. Curiozitatea aia de a căuta, descoperi, privi și înțelege. Punctul de stație și momentul declanșării. Apoi, cum imaginea aia devine, prin jocul memoriei, portretul unei amintiri.
Ce s-a schimbat? S-a schimbat lumea. Oamenii sunt din ce în ce mai terorizați de angoase și limitați de frici și reguli stupide. Cred că în curând autoritățile vor amenaja pentru noi fotografii țarcuri, ca pentru animale și doar acolo vom fi lăsați să fotografiem. Și vom primi liste cu ce avem voie să expunem și ce nu.
Fundamental, nu s-a schimbat nimic pe parcurs, în mine. Mi-am păstrat bucuria de a documenta viața și oamenii intactă. Dar am înțeles un lucru foarte important: că fiecare subiect de fotografiat se cere privit într-un anume fel, al lui, unic. Și numai dacă înțelegi asta, eviți plafonarea și clișeele. Dacă nu faci asta și aplici, indiferent de subiect, același mod de a percepe, atunci te limitezi doar la suprafața lucrurilor și le înțelegi superficial. Am mai înțeles că produsele creației – oricare ar fi aceasta, dans, pictură, muzică, film, teatru, fotografie – trebuie să fie “disturbing,not pleasing”. Și aici îmi permit să o citez pe Frie Leysen:
“We created a culture of “pleasing”, that is now hijacking us. We want to please everybody: the audiences, the subsidisers, the sponsors, the press, the colleagues… a big mistake! Art should not please. On the contrary. Art has to show where it hurts in our societies, in our world. We urgently need the courage back to pick up this role of disturbers again”.
Și are dreptate, dar nu poți să faci asta dacă nu ieși din zona ta de confort, dacă nu scapi tu de frică, rușine, vinovăție și prejudecăți, dacă nu lupți cu tabu-urile în felul tău. Pentru că, dacă nu o să mai facă nimeni asta, într-o zi nimeni nu-și va mai da seama cum oamenii sunt manipulați și vom ajunge ca în Matrix.

Ce te-a influențat, cumulul de factori care a determinat stilul tău de fotografie până în prezent. Ceva ce și-a lăsat amprenta adânc.

Nu știu dacă există un “stil Crisbășan”. Unii zic că există. Eu și când pictam în liceul de artă nu aveam două lucrări la fel, că fiecare subiect îmi cerea modul lui propriu de a fi reprezentat. Și modelul ăsta nu ajută la crearea unui stil.
Am studiat enorm și știu că de la maeștri nu trebuie să iei soluții și formule, ci inspirație, idei, întrebări, sugestii. Și studiez tot timpul. Am învățat că nu poți face creație autentică fără onestitate. Și fără a-ți asuma totul până la capăt. Și făra a spune ceea ce ești și cine ești, nu ceea ce vor alții să fii și să spui. Am avut profesori de specialitate foarte buni în liceul de arte, dintr-o specie de dascăli care aproape că nu mai există în ziua de azi. De la ei am învățat tehnici de gândire, nu soluții tehnice.
De exemplu, n-am să uit niciodată ce ne spunea Corneliu Vasilescu, pe care l-am avut profesor de pictură. “In pictură, desenul trebuie să fie ca ficatul în corp. Dacă-l simți, înseamna că ceva este în neregulă”. Așa și în fotografie: tehnica foto este ca ficatul, dacă o simți într-o imagine, atunci ceva nu este în regulă.
Cele mai importante două elemente pe care le are la îndemână fotograful sunt punctul de stație și momentul declanșării. Indiferent de camera pe care o ai în mână. Fotografia se creează în creier și suflet, înainte de camera foto, nu în camera foto și nu pe computer. Creierul percepe și creează, decodând informațiile venite prin simțuri, nu ochii. Ochii doar văd și transmit informația. Cred că devii un creator matur și profund atunci când ești capabil să transformi singurătatea în solitudine și tristețea în melancolie.
Eu am devenit foarte cunoscut, mai ales în străinătate, prin apariția albumului personal de fotografie “DIGITAL SESSIONS” publicat de Editura DAAB din Koln, prin includerea mea în 2 antologii internaționale de fotografie nud publicate de TASCHEN și în antologia NUDE Photography publicată de editura LOFT din Barcelona.
Asta spune că subiectul principal al creației mele este femeia. Nudul este cea mai completă, complexă, onestă și vie specie de portret. De ce? A spus-o Nobuyoshi Araki foarte bine:
“A photographer who doesn’t photograph women is no photographer, or only a third-rate one. Meeting a woman anywhere teaches you more about the world than reading Balzac. Whether it be a wife, a woman encountered by happenstance, or a prostitute, she will teach you about the world. In fact I build my life on meeting women and I have hardly read a book since primary school.”
Sunt complet de acord cu el.

Care e parcursul de la începutul shooting-ului până ajungi să postezi în online? Cum funcționează pentru tine?

Am avut foarte rar shooting-uri, pentru clienți. Și acolo a existat documentarea, conceptul, pregătirea, producția, brief-ul de creație. Și uneori lucrul într-o echipă.
Dar pentru proiectele personale îmi place să fac lucrurile foarte simplu. Eu lucrez doar la lumină naturală – adică acea cantitate de lumină existentă într-o locație, fie ea lumină de zi ce intră pe fereastră, fie un bec din tavan. Nu sunt adeptul regiei – eu nu fac cadrul, eu mă adaptez cadrului. Cred că fiecare subiect are modul său unic în care se cere privit, perceput, înțeles, simțit, fotografiat. Pentru unele dintre proiectele mele personale există și perioada de pregătire, de documentare, de o minimă producție – dar asta se întâmplă foarte rar. Cel mai mult îmi place să fotografiez oameni și înainte de asta trebuie neapărat să-i cunosc. Și împrietenirea asta cu un om este fascinantă.
După ce realizez o serie de imagini, indiferent de subiect, descarc totul pe computer și le vărs în Lightroom. Și aici începe jocul memoriei. Pentru că imaginea aia pe care o vezi pe ecran nu este fix ceea ce ai perceput tu în momentul declanșării. Este o medie între ceea ce crezi că ai văzut când ai declanșat și ceea ce îți amintești că ai văzut acum când o privești.
Este un proces extrem de subiectiv. Este ca atunci când ai avut o întâlnire cu cineva timp de o oră. Și a doua zi îți amintești numai ceea ce te-a impresionat puternic, pozitiv sau negativ din acea întâlnire. Astea sunt imaginile care rămân. Restul se șterg.
Pentru mine imaginea înseamnă tehnică, dar fotografia este emoție. Și poveste. Iar povestea poate fi și doar atmosferă, un gând, o sugestie, o întrebare, o enigmă. Asta face o imagine să devina fotografie și să treacă de testul memorabilității.

(c) Cristian Crisbășan

(c) Cristian Crisbășan

Eu nu caut ceva ÎN fotografie, caut ceva PRIN fotografie. Caut să fiu conștient de evoluția mea ca om.

(c) Cristian Crisbășan

Ție ce îti lipsește? Fiecare dintre cei care fac asta au întâmpinat ceva probleme pe parcurs: Evenimente nașpa pentru banii de chirie, neînțelegeri acasă, conturi șterse pe Instagram. La tine cum e? Ce ți-ai dori? Ce nu vezi cu ochi buni? Ce ai schimba?

Mă gândeam că anul ăsta, din 12 luni, Facebook mi-a blocat contul de 2 ori câte o lună. Chiar acum ispășesc o a doua suspendare. Motivul? Nuditate. Este absurd, pentru că eu nu expun imagini nud pe Facebook. În cazul primei suspendări a fost vorba de un link pe care l-am postat pe o pagină unde eram administrator, nu pe contul meu. Și este ciudat, pentru că link-ul era către portofoliul unui mare fotograf japonez, Eikoh Hosoe, portofoliu expus pe website-ul Artsy.net. Ei bine, între acele imagini, Hosoe avea și o imagine cu niște fragmente de trupuri goale, dar nimic explicit, erau pur și simplu niște volume anatomice îmbrăcate în piele. În fine. Dar problema nu este cu asta, Facebook este demult un dictator cenzor la adresa libertății de expresie. Și un manipulator. Asta știm.
Pe mine mă amuză atitudinea celor care nu mă suportă, care nu au loc de mine și care, se vede treaba, nu au lucruri mai bune de făcut decât să mă pândească și să mă raporteze. Și evident, nu pentru că ei ar fi niște călugări habotnici de la vreo mânăstire. Sau niște puritani ofensați. Știu că am fost raportat de “colegi fotografi” foarte supărați și triști că eu exist. Și asta e cu atât mai stupid și hilar cu cât eu nu iau locul nimănui, nu fac artă, nu mă consider artist, nu iau contracte, nu activez pe piața lor, nu mă interesează ce fac ei, existența lor nu ma afectează în niciun fel.
Asta nu văd cu ochi buni – mentalitatea asta toxică și înapoiată prin care mereu unii nu au loc de alții, în timp ce ăia alții nu au nicio problemă cu ei.
Ce-mi lipsește, dincolo de o societate modernă, luminată, tolerantă, dezvoltată cultural, civic și intelectual?
Timpul pentru fotografie. Pentru că eu nu trăiesc din fotografie și sunt nevoit să fac bani din altceva ca să plătesc facturi.

Zi-mi, te rog, pe cine ai vrea să fotografiezi din România, dar și din afară. Ce te atrage, ce cauți în fotografie?

Eu nu prea am chestia asta cu fotografiatul personalităților, vedetelor sau celebrităților. Pentru că toate chipurile astea din spațiul public sunt imagini false, construite mai bine sau mai rău. Eu vreau să cunosc oamenii din spatele imaginii publice și să văd dacă acolo mă atrage ceva să fotografiez. Indiferent dacă omul ăla este o celebritate sau nu.
Dar, în general, celebritățile nu au timp pentru fotografie, ci doar pentru imagine. Imaginea se face într-o secundă și se validează printr-un like. Fotografia cere timp, durată, introspecție și multă onestitate.
Mi-ar plăcea să călătoresc foarte mult și să fotografiez lucruri ciudate, inedite, mai puțin cunoscute. Și nu așa ca turistul japonez sau mai rău, ca “blogger-ul de travel”. Aș sta un an într-un loc să-l simt, să-l cunosc și să-l documentez.
Eu nu caut ceva ÎN fotografie, caut ceva PRIN fotografie. Caut să fiu conștient de evoluția mea ca om. Caut să învăț, să descopăr, să comunic. Caut și găsesc plăcere. Creez imagini, în primul rând, dintr-o imensă plăcere de a percepe lumea și a transforma în portrete ale unor amintiri ceea ce vad.

Mulțumim mult că ai acceptat invitația!

Mulțumesc și eu!

Urmărește-l pe Cristian Crisbășan pe: Facebook | Instagram | Tumblr | Flick

The following two tabs change content below.
Still can't tell exactly my origins because of my Chinese eyes. I love romance. Cartoons and music. Cultartes. Hate fish roe. From the bottom of my heart.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *