(Recenzie) MONO – Nowhere Now Here

Să începem într-o notă clasică, așadar, MONO revin cu material după o perioadă de 3 ani, în care activitatea lor și-a aflat scopul în aparițiile live. Vorbim, deci, despre o perioadă în care MONO a încercat să-și cultive dogmele muzicale în tot soiul de orizonturi, sărind cumva peste puntea asta underground. Un pas care, pentru mulți, semnifică o pierdere a identității, dar care nu este, în fapt, decât o recunoaștere mai largă a actului lor artistic. În momentul în care îți propui să creezi artă, atunci va apărea și dorința ca aceasta să iasă la iveală. Consider că muzica celor de la MONO a existat suficient în substraturile culturale, ca să zic așa, iar acum e momentul să iasă, asemeni unui fluture, din cocon. Să fie lăsată să zboare, să zburde pe ici și colo, ca lumea, chiar mai puțin obișnuită cu sonorități de genul, să simtă, să respire aerul acestei împliniri artistice.

Nowhere Now Here, un joc de cuvinte care, la o primă impresie, pare simpluț și naiv, este de fapt, sau vrea să fie, o metaforă profundă care să înveșmânteze ideea de fond a materialului. Până la urmă, în lucrurile simple stau cele mai nebănuite înțelesuri, iar plecând de aici, cred că titlul reprezintă, pe lângă trimiterile cuantico-filosofice, un fel de, deși o să sune clișeic, „punct și de la capăt”. O luare mai în serios, dacă vreți, pentru cei care nu au făcut-o până acum. Referitor la ce ține strict de ce-mi spun urechile, ei bine, lucrurile, într-adevăr, au căpătat alte nuanțe, altă altitudine. Să nu înțelegem acum că e alt gen, că nu mai sună a MONO, că tralala… nu. Treaba stă în felul următor, începi cu un intro „God bless„, care chiar e o binecuvântare și care, pe lângă asta, îmi amintește cumva și de A Silver Mount Zion, apoi legi de asta o piesă ce pare că vrea să surprindă, prin notele de bass foarte prezente și grave, toată apăsarea lumii, dar într-o formă alertă și cumva entuziastă. „After you comes the flood” îți pune ordine în gânduri, îți dă vreo două palme, aproape părintești, despre asta cred că e vorba. Dar nu e grav, imediat începi să respiri mai ușurat. Se aud voci angelice, acorduri line, atingeri timide de chitară, stai între două lumi și respiri, visezi. „Breathe„, căci despre ea vorbesc aici, se simte astfel ca un alt soi de intro pentru piesa ce dă și numele albumului, „Nowhere now here„. Și asculți, și înțelegi, și simți de ce și de unde pornesc toate cele neînțelese, aici apare noima, normalul, logica. Nu mai vreau să zic nimic în plus, o să înțelegeți voi. N-o să iau fiecare piesă în parte, am ținut doar să fac o mică introducere, mi-ar plăcea să lăsați presupozițiile, să vă eliberați gândul și să ascultați materialul ăsta în totală libertate față de voi. De la „Sorrow” lucrurile se schimbă puțin, iar până la final feeling-ul inițial se aprofundează chiar și mai tare, apar melancoliile, este un parfum cumva diferit dar din aceeași sticluță ornamentată în fel și chip.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *