Ioana Cristina Casapu: „Poezia e o boală nevrotică; cenzura – ipocrizie de masă!”

Scriitorii ar trebui să evite să se sinucidă

înainte să spună tot ce au de spus. – I. C. Casapu

Pe fotografă o cheamă Ioana Cristina Casapu. Aș spune despre ea că e o obrăznicătură introvertită. Un oximoron ambulant care evită să se limiteze la vreun tipar. Te-ar contrazice dacă i-ai spune că e scriitoare sau fotografă, poetă sau model. E din toate.

Am cunoscut-o virtual, ca pe mai toți oamenii buni pe care i-am cunoscut. La cei 28 de ani ai ei, e deja absolventă a două facultăți (ASE și SNSPA), iar 8 ani și i-a petrecut în zona presei, scriind și fotografiind. E un om format în extreme, fără hobby-uri, singurele delicii regăsindu-le în scrisul „aproape compulsiv” și în muzică. „Îmi place să cânt fals la duş, să dansez, să mă uit la oameni. Îmi plac visele în care sunt la volan”. Ioana preferă artiști precum Tom Waits, Mark Knopfler, Michelangelo Antonini. Își pune familia și prietenii în rând cu membrii familiei Gainsbourg. Îl citește pe Mark Twain sau Sylvia Plath, iar romanul „The Tender Bar” al lui J.R. Moehringer i-a cam schimbat percepțiile asupra vieții.

h

O perioadă bună s-a exprimat aproape exclusiv prin scris, până acum ceva ani. Când a simțit inevitabilul blocaj, s-a orientat spre fotografie. Și-a adus aminte că la majorat primise primul telefon cu cameră foto și că pozele pe care și le făcuse la acea vreme îi lăsaseră niște ecouri undeva, în interior. Așa că a făcut rost de un DSLR și în 2013 a început să caute modele. „Al doilea shooting pe care l-am făcut s-a publicat în NUDES IN FASHION şi asta mi-a dat cumva un brânci să continui”, îmi spune ea.

© I. C. Casapu / Ruffles for Breakfast
© I. C. Casapu / Ruffles for Breakfast

6 sandra (5 of 9)

Affiche d’un fille & Ruffles for Breakfast

I-am deschis site-ul. Am dat scroll în timp ce-mi beam din cafea. Titlul uriaș, cu iz franțuzesc m-a făcut să poftesc crunt după un croissant lângă cafeaua asta. Affiche d’un fille. Inspirată mai mult sau mai puțin spontan de melodia celor de la Metric, Ioana a găsit că expresia e sinonimică sincerității ostentative pe care vrea s-o afișeze. „Sunt un om timid în viaţa reală; presupun că (site-ul) ăsta e afişul meu.”

La Ioana, fotografia, moda și stylingul au fost mereu interconectate. De fapt, fotografia nici măcar nu a fost prima dragoste, ci stilismul. Așa se face că a deschis recent, împreună cu Anca Miron, o agenție de imagine numită Retro Future. Dar asta tot ca pe un moft. „Relaţia mea cu moda e destul de ambiguă şi precară, merge pe instinct şi atât. E bine să te iei cât mai puţin în serios”, zice ea.

Trecând de „Posterul Fetei” și Retro Future, am ajuns la ceea ce m-a aprins pentru prima și prima dată: Ruffles for Breakfast. După ce am discutat cu Ioana, mi-a fost destul de clar că titlurile proiectelor sale sunt colerice, impulsive, neașteptate ca gloanțele unui Kalashnikov. Un fel de ilustrații zglobii a ce o stârnea pe ea în momentul în care le-a inventat. Avem asta în comun. Mereu m-a atras spontaneitatea și rezonez, în mod clar, cu ceea ce face artista.

3

Ruffles for Breakfast, proiectul care aduce la un loc fotografii și texte personale ar fi cam primul (dacă nu chiar unicul!) proiect care mixează toate extremele artistei.

„Prin 2009 mi-am făcut un blog de stil personal”, spune ea. „Combinam fotografii fashion cu mine cu eseuri şi schiţe personale. Treaba asta a fost cumva la modă în anii respectivi, dar cred că m-am plictisit de ea rapid pentru că am înţeles că mă simt la fel de bine, poate chiar mai bine în spatele camerei”.

Imagini cu femei dezordonate și neglijente. Câteva dintre portretele și autoportretele Ioanei Casapu dau jos involuntar femeia de pe piedestalul romantic. Îi arată acesteia latura trivială, dar într-o manieră moderată. Și femeia poate vorbi porcos. Și femeia poate să înjure și să scuipe. Însă timiditatea Ioanei este motivul pentru care cele mai multe dintre fotografii nu își fac un scop din a instiga, ci dimpotrivă, de a păstra acea scurtă relație fotograf-model înt-un soi de bulă temporală, în secret. „Relația mea cu subiecții este destul de intimă și lipsesc cuvintele, indicațiile (fotografiile fiind) de multe ori instantanee”, explică ea. Textul alăturat imaginii e o meditație, dar nu una care să explice ce văd în poză. Textul e întrebarea, fotografia e răspunsul.

„Poezia e o boală nevrotică”

„Tot ce am scris pe un blog între 2005 şi 2011 a devenit un roman. Se numeşte Deviaţii de stereo, multe dintre bucăţile respective au ajuns pe internet. Textele mai noi sunt poezii, am început să le aşez aşa pentru că aveam foarte multe notiţe în telefon şi îmi veneau idei noaptea, ziua, la coadă la casă, pe stradă, când mă duceam după ţigări. Scriu despre tot ce se întâmplă în jurul meu, dar aici se amestecă oameni vechi şi oameni noi, necunoscuţi şi fiinţe fictive, tu, eu, linguriţa cu care îmi mestecam în cafea când m-a cuprins iar depresia, bărbatul care m-a făcut să scriu din nou, un mesaj pe telefon cu caracter conjunctural. Poezia e o boală nevrotică, mi-a plăcut să spun de curând, cam singura care are resorturile proprii pentru vindecare.”

Polaroide și femei dezbrăcate

Până recent Ioana fotografia doar modele feminine. Pozele cu bărbați au apărut numai cu scop pur comercial. „Am început să fotografiez bărbați la un job pentru Canada, un designer de cămăși pentru bărbați”, spune Ioana. „Ador femeile şi probabil de asta am început să le fotografiez. Le ador şi când merg pe stradă şi când le văd dansând în oraş, îmi place să le observ gesturile, cum trag din ţigară, cum beau din pahar, relaţia aceea fină dintre dinamica rochiei şi mers, părul şi cum îşi trec degetele prin păr, picioarele goale pe asfalt, spatele dezgolit vara.”

© I. C. Casapu / Ruffles for Breakfast
© I. C. Casapu / Ruffles for Breakfast
© I. C. Casapu / Ruffles for Breakfast
© I. C. Casapu / Ruffles for Breakfast

Multă vreme a evitat să facă poze nud. I se păreau prea la îndemână. Asta până a descoperit-o pe Freja Beha Erichsen, această „versiune feminină  a lui Jim Morrison”, un hermafrodită plină de tatuaje, care i-a anihilat cumva ideea preconcepută și convențională a frumosului. „Primul nud a fost un autoportret, prin 2006. Am ieşit pe stradă într-o bluză neagră şi cam transparentă, m-am simţit super tare şi de atunci n-am mai avut nicio problemă. Primul nud oficial l-am făcut cu Oana Maria Zaharia, solista de la Poetrip şi una din fetele care se dezbracă fără să fie altcineva. A fost simplu şi atât.”

Ioana continuă: „Mă simt bine şi în faţa camerei, dar sunt foarte puţini oameni cu care m-am simţit în largul meu în poziţia de model. Relaţia pe care o stabilesc cu omul de lângă mine este aceeaşi în ambele momente. Când sunt în spatele camerei, mă extrag cumva şi pe mine din ecuaţie. Sunt acolo şi sunt la distanţă. Când sunt în faţa ei, e ceva foarte excitant, unii ar spune că asta e răspunsul natural la voyeurism, dar eu cred că iau ad literam expresia make love to the camera”.

„Make love to the camera…”. Nu-i de mirare că Ioana a dezbrăcat mai multe femei ca mine. Felul în care își focusează atenția pe detalii, pe lumini și pe nuri pare mai degrabă o lecție despre cum să menții un preludiu. „Mie-mi plac texturile şi formele, şi lâna, şi mătasea şi pielea, la fel de mult cum îmi plac aluniţele, pistruii şi sânii.”

În 2013 a făcut cunoștință cu un prim polaroid. Un Mamiya aparținând fostului iubit. Fragilitatea a fost cea care i-a intrat pe sub piele și-a rămas acolo. Mi-a povestit despre cum a desigilat primul cartuș de coli ca și cum mi-ar fi destăinuit prima partidă de amor. „M-am îndrăgostit de formatul acela precar – şi, în acelaşi timp atât de fluid, la fel cum m-am îndrăgostit la prima vedere de acel băiat, cu mulţi ani în urmă. Avea o fragilitate asimetrică pe care nu o poţi citi în niciunul dintre mediile digitale. Prima oară când am desprins folia care acoperă un Polaroid m-am gândit la toate acele emoţii în mişcare care ies la suprafaţă fără să ştii niciodată cum se vor traduce, dacă ai nimerit corect temperatura, expunerea. Cred că e cea mai apropiată de adevăr expresie a hazardului din viaţa de zi cu zi. E un format costisitor şi pe cale de dispariţie, dar mie mi-au plăcut mereu poveştile pe cale de dispariţie, toate celelalte lucruri sunt la fel de la îndemână ca o comedie de Woody Allen.

Ruffles for Breakfast este o mini-cruciadă împotriva cenzurii. Un deget mijlociu arătat cu eleganță ipocriziei din online și din mass-media, singurul loc în care imaginea unei țâțe poate declanșa isterie, iar expunerea ei te poate trimite în epoca de piatră, anulându-ți identitatea virtuală. N-am sesizat de la bun început, dar Ioana Casapu și Pussy Riot au mai multe în comun decât ai crede.

© I. C. Casapu / Ruffles for Breakfast
© I. C. Casapu / Ruffles for Breakfast

„Cenzura e o treabă care nu are de-a face cu moderaţia, ci cu o cantitate de ipocrizie activată ca fenomen de masă, care există din plin în fiecare dintre noi, chit că ne surâde sau nu. M-am gândit la treaba asta când Nymphomaniac a devenit primul film pasibil de a fi interzis în România înt-un punct în care ai fi spus că ne-am mai deşteptat. Dar în anii ’90 vedeam la MTV videoclipuri cu Ricky Martin cu gagici goale sărind în piscină, iar în 2000 sex total la HBO, la ora prânzului, într-un film italian destul de celebru. Pe urmă a venit 2013 şi oamenii au fost terorizaţi de o copertă românească ELLE cu o fată în sânii goi. Înţelegi ce vreau să spun, mi se pare că suntem tot mai închistaţi în falsă pudoare, în acelaşi timp mă tot întreb cum a ajuns Lana del Rey la radio cu un cântec în care spune că pizda ei are gust de băuturi acidulate.”

„Ce ar trebui să vadă cineva care-ți admiră o poză?”, o întreb. „Pe sine însuși!”, îmi spune Ioana. Ultimele rânduri pe care mi le-a adresat mi-au readus aminte de cum filosofăm fără să vrem. Cum fotografiile primesc interpretări pe baza experiențelor noastre anterioare. Dacă tot ce ai e un ciocan, toate lucrurile din jur îți par cuie…

„Shit, sorry, I drift!…”, cum spune bătrânul Rustin Cohle.

The following two tabs change content below.
alexandrescu.daniel0@gmail.com'
Romanian self-taught writer, interested in contemporary art, unconventional culture and gonzo journalism. He's been writing for almost a decade while doing shitty jobs for a living. He's agnostic, supports a censorship-free world, he reads way less than he wants and he enjoys feminist porn.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *