Imaginile Din Mintea Unui Metalhead. Cu Tică Losu

Tică Losu este o figură aparte a lumii metal sau cel puțin așa am eu impresia. Este un tip care a apărut în clipuri ale unor trupe care spun ceva în metalul de la noi, ei bine, asta numai dacă și metalul în sine îți spune ceva și ție. Un om care e chemat pe scenă să cânte alături de trupe chiar dacă nu este membru în vreo trupă, nu este, până la urmă nici solist vocal sau instrumentist profesionist. Nu știu, e așa o ființă omniprezentă în jurul acestui fenomen. Există și ceva sarcasm în fundal, dar în doze echilibrate cu mult bun-simț.

Baldo: Salutare! Care este, mai exact, imaginea ticălosului înțeleasă prin filtrul propriei ființe? Da, sună pompos. Bun, să revenim și să ne înțelegem ca oamenii mari. Cum arată ticăloșenia din tine?

Tică Losu: Ticăloşenia mă conduce în tot ce fac. Ca un om mârșav ce sunt, am un job stabil, am hobby-uri care nu afectează lumea din jurul meu.
Îmi place să ascult muzică de orice gen, metal să fie (și nici ăla chiar orice gen), îmi place mult să bântui prin munți (câteodată aș vrea să fie invers, adică să stau câteva săptămâni acolo și să mai vin în oraș doar o dată la nu știu câte weekend-uri), îmi place să joc baschet, să citesc (deşi în ultima vreme citesc tot mai rar), să cânt la chitară sau la nişte instrumente de suflat (caval, fluier, blockflote sau nai).
O pasiune relativ nouă e să gravez pe sticlă. Nu știu de unde a apărut asta, eu neavând studii în vreun domeniu artistic, dar mă relaxează, iar unele gravuri au ieșit chiar OK. Le fac doar pentru mine și eu trebuie sa fiu mulțumit. Majoritatea gravurilor le-am făcut cadou mai multor prieteni. Sper că le-a plăcut și lor.
De multe ori îmi vin tot felul de glumițe ticăloase în cap, glumițe pe care le-am denumit ticisme şi le postez, de obicei, vinerea pe FB sub denumirea de Ticismul de vineri sau cu altă denumire, în funcţie de tema ticismului: mysticism, tristicism, inculticism, etc. . Suna prea urât dacă le ziceam ticăloșii sau ticăloșisme. 

Acum un an am hotarât să mă mut la Cluj pentru a fi lângă prietena mea și a mai lăsa Brașovul să se liniștească, după ce timp de 16 ani l-am chinuit cu ticăloșiile mele.
Acum 5 ani, Doru m-a invitat să fac parte din echipa Dark Bombastic Evening și mi-a luat un interviu cu ocazia asta. A fost o experiență frumoasă și interesantă. Interviul ăla parcă a dezlanțuit Iadul și totul s-a schimbat. Începând de atunci a urmat o serie nouă de chestii interesante:

Am fost invitat de trupa Dordeduh să apar în clipul piesei „Dojană”. Cred că știau că-s ticălos și m-au dojenit subtil. A fost o zi specială și încă sunt mândru că am fost invitat.

Trupa False Reality a decis să compună piesa “Dear Friend”, piesă făcută în memoria unor prieteni care au plecat prea repede dintre noi și m-au invitat să colaborăm. A fost o perioadă frumoasă, cu muncă, repetiții, dar rezultatul a fost unul bun. În perioada 2012-2013 am avut 3 concerte alături de ei. M-am simțit minunat și le mulțumesc. În toamna trecută a apărut pe piață și albumul lor, album pe care e și piesa în care “cânt“ și eu, iar în luna ianuarie am avut ocazia să urc, din nou, pe scenă alături de ei într-un concert pe care l-au susţinut în noul meu oraș.

(c)MarmotA

Prietenii de la God m-au invitat să cânt câte o piesă cu ei, la 2 concerte din Brașov.

Același lucru s-a întâmplat și cu trupa Darken My Grief, în urmă cu 12 ani, la un concert la Sibiu și cu trupa Blutrină, acum 4 ani la Cluj.

Acestea au fost câteva momente în care am avut ocazia să văd cum stă treaba și în partea cealaltă a scenei rock. Să văd altfel decât ca simplu spectator sau ascultător, să realizez mai clar că în spatele rezultatului final, un album, un concert sau în organizarea unui festival, stau multe lucruri: muncă, sacrificii, nervi, oboseală și abia dacă iese este bine, ai o mare satisfacție. Le mulțumesc celor care mi-au oferit acest privilegiu și sper că nu i-am dezamăgit.

Mă simt legat de întrebarea asta și cred că la fiecare în parte are o semnificație aparte și puternică. Ei bine, există vreo imagine care ți-a marcat copilăria în vreun fel sau altul?

Cred că imaginea cea mai potrivită și care îmi revine în minte e din 22 decembrie 1989. Știam de la părinții mei ce se întâmplase deja în Timișoara, București, Sibiu și alte orașe mari. Am ieşit la poarta casei unde locuiam atunci și am văzut că era plin de manifestanți și la noi în oraș, oamenii care urlau “Jos comunismul”, „Jos Ceaușescu”. Îmi era teamă, eram destul de confuz, mai ales pentru că eu nu înţelegeam mare lucru, adică, care era problema cu Tovarăşul şi ce voiau aceşti oameni care au ieşit în stradă? Erau zvonuri că pe clădirea Primăriei erau montate mitraliere și erau oameni care așteptau doar un ordin să înceapă să tragă. Din fericire, acel ordin nu a mai venit și în orășelul nostru nu a murit nimeni atunci. Dar mie mi-a rămas o teamă adânc ascunsă în mine.

Când am crescut și era rândul meu să ies în stradă și să îmi strig nemulțumirile, ceva nu mă lăsa. Nu îmi dădeam seama ce e. Clar nu era nepăsarea, dar nu ieșeam. Prima dată am ieșit abia în iarna asta, când au fost manifestații în toată țara. Cred că acum teama de ce ar putea urma a învins teama care mă ținea în casă. A fost mai greu la început, dar când am ajuns în mijlocul oamenilor de acolo m-am simțit în siguranță, deşi nu cunoşteam pe nimeni din jurul meu. Simplu gând că avem un ideal comun mă făcea să simt asta. Îmi revenea, însă, gândul la mitralierele montate pe Primărie, acum 27 de ani, și mă mai uitam pe sus, să văd dacă e ceva pe clădirile înalte din centrul Clujului. Din fericire, nu erau.

Și așa mi-am învins teama care m-a bântuit atâția ani.

Fiecare dintre noi ne imaginam, în anii când părul nici nu visa să apară în zonele neatinse de lumină, că o să ajungem ca „niște unii” de pe la tv sau din filme. Tu, te-ai imaginat vreodată altcineva?

În perioada în care ”părul nici nu visa să apară în zonele neatinse de lumină”, televizorul nu era o sursă de unde puteai să îți alegi un model. Personajul principal era Ceaușescu, iar eu clar nu-mi doream să fiu ca el. Era bătrân și urât. Eu nu înțelegeam atunci și celelalte chestii urâte pe care le avea și le făcea.

Nu îmi imaginam să fiu altcineva. Visam să fiu eu CINEVA, să fiu eu un model pentru alții, iar copii să își dorească, când vor fi mari, să fie ca TicăLosu. Cred ca aveam o părere prea buna despre bine, dar mi-a mai trecut (un pic).

Cred că au fost momente, în diferite etape, când îmi doream sau visam să fiu un om important, să nu fiu un om comun care trece prin viață fără să lase nimic în urma lui. Cred că toți dorim asta. Voiam să fiu un tip special, un matematician bun, un proiectant excepțional, o vedetă rock. Toate astea se schimbau în funcție de momentul în care visam. Nu am devenit nici una din chestiile la care visam, dar am avut parte de mici succese în toate chestiile la care visam. Sunt mulțumit de ce am ajuns, de cum sunt și de viața mea. Încă visez și progresez.

Care crezi că e imaginea oamenilor, ăia lipsiți de metale în viața lor, despre tine? Și care crezi că e imaginea lor despre ei din privința unui metalhead? Sau ce crezi că gândesc ei despre ce gândim noi despre ei?

În general, nu îmi prea pasă. Eu mă simt bine în pielea mea, nu mă prefac și nu mă ascund de cum sunt.
E evident că și-au mai deschis și civilii ochii și mintea și nu ne mai văd așa cum ne vedeau în anii 90.
Nu îmi dau seama care ar putea fi imaginea mea în ochii unor oameni. E clar că e diferită în funcție de multe chestii. E diferită dacă se uită un cocalar sau un civil care nu are doar goange în cap, dacă se uită o băbuță care-și plimbă potaia sau un moș căruia i-am făcut un proiect pentru casă, un om care mă vede pentru prima data și vede doar o pată neagră la care se uită urât, fără să știe ce e în spatele ei, dincolo de ce se vede, sau un om care m-a cunoscut. În general, oamenii care m-au cunoscut, au trecut peste bariera asta, dacă ar exista, și mă văd cum aşa sunt de fapt, social sau profesional, nu doar ca rocker, chiar dacă în glumă îmi mai zic “prietenul meu, blacker” sau “rockerul meu”.
Cred că mulți dintre ei ne văd doar că suntem altfel decât ei și încearcă să evite să interacționeze cu noi. Și au dreptate: suntem ALTFEL.
Ei nu cred că se întreabă vreodată ce gândește un rocker despre ei, indiferent dacă vorbim de un cocalar, de un civil, de un moș sau o babă. Ei fac parte din mase, sunt cei mulți și “normali”. Deci nu cred că le pasă cum sunt văzuți de niște “ciudați”.

De ce, până la urmă, trebuie să fie mereu vorba despre ei și noi? Cât de importantă este imaginea într-o lume care se vrea tot mai lipsită de prejudecăți?

Nu e vorba de noi și ei. Tu ai întrebat. Eu nu îmi pun asemenea întrebări. Pentru mine sunt importante alte chestii. Pentru mine important e cum suntem noi, eu și oamenii dragi mie, familia, iubita, prietenii. Imaginea nu o avem pentru că am căutat sau am vrut să o creem. Ea e rezultatul a ceea ce suntem.

Cum arată România din sufletul tău și cum se prezintă cea din fața ochilor? 

Există o Românie care vrea parcă să ne oblige să plecăm cât mai repede și cât mai departe de aici, o Românie săracă, cu oameni răi, cu analfabeți, cu oameni care trăiesc într-o sărăcie lucie, cu oameni care nu vor să muncească și au doar pretenții, cu oameni corupți care sunt în funcții de conducere (ei sunt adevărații ticăloși), cu preoți hoți și ticăloși, cu pupători de moaște, o Românie unde viitorul pare să nu existe. 

(c) Metropotan.ro

Dar mai există o altă Românie, cea cu locurile cele mai frumoase, cu oameni faini și dragi, cu oameni buni și gospodari, cu munți și păduri (Sper să nu dispară și pădurile cum au dispărut dinozaurii), un loc unde să vrem să trăim, să ne creştem în siguranţă copiii, să îmbătrânim frumos (deşi eu nu prea vreau să mă gândesc că și eu o să îmbătrânesc) și să sperăm că o sa avem o viață frumoasă în continuare.

Eu nu vreau să plec de aici. Am vrut o singură dată să plec, dar ceva m-a făcut să rămân. Tatăl meu mi-a zis că vrea să-i duc numele mai departe, iar eu i-am spus că vreau să plec în Noua Zeelandă. A zis că-i prea departe și am decis să rămân. (râde)

Care e primul lucru care-ți vine-n minte când auzi, așa, pe undeva, că răsună o piesă care, să zicem, îți place în mod deosebit? Îți trezește amintiri?

Când aud “Cunoașterea tăcută”, închid ochii și mă văd în munți. Piesa asta am ascultat-o aproape la fiecare tură de munte din ultimii 10 ani. În timpul urcării erau momente când rămâneam singur, îmi puneam cel puțin o dată piesa asta și totul se schimbă. În munți mi se pare cel mai potrivit loc unde să ascult piesa, când sunt “acolo unde toate gândurile mor”.

Piesa “Sleepless” a fost piesa mea preferată mulți, mulți ani. Acum, de câte ori o ascult, o las pe repeat de câteva ori. Nu știu care ar putea fi primul lucru care-mi vine în minte cât timp merge piesa. Curge un film întreg. Parcă sunt diapozitive cu imagini din trecut, cu un Ticălos crescând, un Ticălos vesel, un Ticălos trist, cu părți bune și rele.

Cum ar arăta, pentru tine, o lume fără metal?

Nu știu și nici nu vreau să mă gândesc. Clar e ca totul ar fi diferit și de la vârsta de 14 ani viața mea ar fi fost alta.
Probabil aș fi fost un civil cu alte preocupări decât cele actuale, cu alte hobby-uri, dar toată viata aș fi simțit că ceva lipsește și nu mi-aș fi dat seama ce. Probabil aș fi ascultat pasaje mai brutale din muzica clasica și aș fi folosit niște boxe mai proaste, ca să distorsioneze. 
Profesional vorbind, din 2013 fac modelare și detaliere la construcții pe structură metalică. Înainte de asta, am făcut proiectare pentru construcții cu structură de lemn. Deci într-o lume fără metal, probabil as fi rămas să proiectez construcții din lemn. (râde)

Imaginea asta de metalhead te-a pus vreodată într-o situație mai puțin obișnuită? De exemplu, eu, îmbrăcat în negru, cu barba crescută bine și cu pletele desfăcute, am fost întrebat de un bătrân la ce biserică slujesc.

Confuzia asta cu preotul am pățit-o și eu de câteva ori. Chiar și acum, când nu mai am plete, mi s-a mai întâmplat o dată. La parterul blocului în care locuiesc, locuiește ceva nene și stă toată ziua în fața blocului, băut sau mahmur, și mai cere bani . În câteva zile l-am auzit spunându-mi ”Hai dom’ părinte, dă-mi măcar 50 de bani”.
O fază mai amuzantă a fost acum vreo 20 de ani. Eram cu fratele meu cel mare în satul bunicii mele. Într-o seara am mers cu fratele meu până la crâșma satului, să luăm niște țigări, amândoi cu părul desfăcut și până la curea. Am intrat și am auzit niște meseni vorbind la o masă:
”- Cine-s, bă, fetele astea? Ale cui ’or hi?”
”- Nu-s fete, bă. Tu nu vezi că n-au țâțe?”

În condițiile unei societăți clădite pe cârcoteală, crezi că Iisus, dacă s-ar arăta din nou printre noi, și-ar păstra înfățișarea sa iconografică mult prea celebră sau s-ar aranja nițel așa, un pic mai hipsterește?

Chiar nu m-aș fi gândit niciodată la așa ceva. Dacă e să o iau la ce gândesc eu despre toate astea, nu ar avea cum să se întoarcă.
Dar dacă e să ne imaginăm așa ceva, cred că nu ar fi o idee prea bună să revină cu aceeași înfățișare iconografică:
– Sunt deja câteva sute de tipi care vor să arate așa și nu ar mai știi lumea care-i ăla real;
– Oamenii i-ar cere autograf, crezând că e Robert Powell, actorul din Isus din Nazaret;
– Ar fi confundat cu ceva hipiot fumat;
– Ar fi cam trist pentru el să fie atât de nostalgic și să nu facă nimic pentru o schimbare. Man, au trecut 2 mii de ani și tu tot la fel ești îmbrăcat? Serios?
Eu cred că s-ar aranja diferit, în funcție de cercurile în care vrea să țină predici și să atragă lumea de partea lui, ca să pară de-al lor și să se muleze perfect în mediul respectiv. Exact așa cum a făcut Dragnea cu imaginea lui de om simplu, cu mustața lui cea tristă, păcălind mulțimea proastă și săracă și făcându-i să creadă că el e de-al lor și că o să facă totul pentru ei. Cam tristă comparația dintre cei 2, dar altceva nu mi-a venit în cap. Scuze.

Cum arată romantismul în metal?

Prefer trupe care au luat acest drum, prin prisma temelor abordate, inspirându-se din folclor, mituri, natură și istorie, vorbind despre evadarea din realitate în fantezie, despre sentimentele omenești, ură și iubire, față de trupele care au teme politice sau religioase, să nu mai zic de cele care vorbesc de femei, bani și dușmani, ultimele făcând parte dintr-un gen care nu trebuie luat în seamă. Mai bine mă gândesc că nu există.

(c) marmotA

Care e imaginea la care revii mereu în momentele acelea când viața ține să-ți demonstreze că este, până la urmă, o curvă?

Încerc să mă gândesc în primul rând că o să fie iarași bine. Știu că de multe ori sunt sensibil, mă las afectat de lucrurile rele care mi se întâmplă sau se întâmplă în jurul meu. Dar mai știu și că atunci devin un om mai ursuz, greu de suportat de oamenii din jurul meu. Inițial caut să îmi fie bine singur, să fiu eu cu gândurile și problemele mele. Pun repede o piesă de la My Dying Bride sau ceva depressive black metal, încerc să mă regăsesc, caut să găsesc soluții și să renasc mai puternic decât am fost. 

Cover photo: (c) Teglas Adrian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *