N-am scris în veci ceva serios despre cărțile pe care le citesc. Am mai încercat câte ceva, dar pasiunea asta a rămas cumva în întuneric și n-am mai scris. Mi se pare totuși, cum zicea Balzac, că e atât de ușor să visezi că scrii, pe cât este de greu să te exprimi. Și cred că avea dreptate. Acum nu o să vă cerșesc minute să mă citiți, nu aș vrea să vă fur din timpul ăla atât de prețios, dar zic să încerc.


The truth is that everyone is bored, and devotes himself to cultivating habits.

Pe 21 decembrie am primit o carte de la o fată de birou, cum de obicei îmi descriu colegii de muncă, în dar de Secret Santa. Știți voi, sărbătoarea aia copiată de afară. Am acceptat provocarea ușor și m-am trezit cu o carte de la Albert Camus, pe nume “The Plague”, varianta în engleză, tradusă de Stuart Gilbert. Și acum, cine și-ar fi imaginat să primesc un roman despre niște șobolani morți, tocmai în prag de Crăciun?! În fine, ce m-a făcut să iau cartea în brate și mi-a atras atenția de prima dată, a fost grafica de pe copertă. Un desen semnat de Antony Micallef, cu o cromatică interesantă. Pentru că sunt obsedată de cum arată și cum miroase o carte în general, aș putea spune că pentru print, copertă și toate astea merită o notă destul de bună. Cartea însă, înainte să începi prima pagina, pare mai degrabă o nuvelă decât o scriere filosofică tipică lui Camus. Și asta doar până când ajungi pe la mijlocul ei. Există vreo 5 mari “părți” structurate pe capitole, iar dacă mă întrebați pe mine, eu zic că sunt puse în pagină ca într-un scenariu de film sau cel puțin așa se vede de la mine. Mă așteptam oricum ca lucrarea de față să fie ceva dincolo de condiția umană prin analogie cu ce a mai scris, dar e drept și faptul că în afară de “Mitul lui Sisif”, o legendă despre sensul vieții, nu am citit prea multe d-ale lui Camus. D-asta și dezamăgirea din punctul ăsta de vedere nu e atât de mare pentru mine. Povestea oricum se schimbă destul de repede, iar personajele care intervin și ies de cele mai multe ori din scenă, te-ar putea face să părăsești textul.

Ce mi-a inspirat de fapt volumul, la prima vedere, a fost că am parte de o poveste despre o ciumă care nu putea fi învinsă. Acum, însă, dacă analizăm puțin, vedem că, în primele trei decupaje, se descrie cum pornește această ciumă, se descrie puțin orașul, vremea, oamenii, care parcă sunt tot mai obosiți de mediul în care trăiesc și începutul unei epidemii care urma să le acapareze întreg universul. Se pune un accent aparte pe detalii când autorul descrie orașul. Înmulțirea șobolanilor morți dintr-o dată pe străzi, imagine care apare de mai multe ori în primele capitole, te cam face să părăsești subiectul pentru câteva momente și în același timp te duce cu rapiditate la ideea și imaginea instalării panicii în rândul bolnavilor din oraș.


Perhaps the easiest way of making a town’s acquaintance is to ascertain how the people in it work, how they love and how they die.

Câte ceva și despre personajul principal?! Bun, doctorul Rieux sau Bernard Rieux, sau și mai simplu dr R. pentru cei care nu știu franceză așa ca mine, hehe. El este și naratorul poveștii. Pe lângă acesta mai apar câteva personaje secundare care, deși luptă împotriva epidemiei, în final se duc. De abia în ultima parte, când epidemia de ciumă e pe sfârșite , oamenii încearcă să scape cu viață și să sărbătorească cumva asta. Lucrarea lasă mai multe semne de întrebare. Iar în media apar diverse comentarii, gen, lucrarea nu ar fi doar o poveste despre ciumă și că totodată se vorbește despre pierdere și durere, respectiv că romanul ar fi de fapt despre om și umanitate. Și nu spun că aceste observații nu sunt adevărate deși, ca stil, mi se pare puțin greoaie. Cu toate astea, mai pe scurt așa, eu văd doar un oraș lovit de ciumă și niște oameni speriați și neputincioși. Oameni care, în situația de față, își refuză destinul fatal și se ascund în spatele propriilor traume si numai cel care a fost mai tare a rezistat.

Text și foto: Andreea Sănduleasa