Fantasmele Irinei Gache sunt suflete capturate cu obiectivul

„Din câte pot pricepe, singurul scop al existenţei umane

este acela de a aprinde o lumină în interiorul fiinţei sale.”

– Carl Gustav Jung

Am făcut cunoștință cu Irina prin pozele ei pe care le confundasem cu cele ale lui Nobuyoshi Araki. Colaborează cu un site unde am presupus că se ocupă de scris. I-am zis că cel mai greu e să intervievezi oameni care o fac la rândul lor. „Da”, mi-a zis ea. „Câteodată mai scriu, dar eu nu fac interviuri cu oamenii; eu le intervievez sufletul prin fotografii.”

Irina Gache are 28 de ani și este din București. A terminat Psihologia și până s-ajungă să o practice, lucrează ca photo-researcher la o agenție. A fost suficient să o întreb de hobby-uri și fetișuri ca să aflu că viața ei e cel mai probabil un uriaș hobby. „[Hobby-urile] au devenit parte din ceea ce sunt cu totul și nu le mai văd ca pe niște hobby-uri!”, mi-a zis ea. Îi citește cu aviditate pe Nietzsche, Kafka, Huxley, Caroll și Eliade. „Și pe Palahniuk… și pe Bukowski!”, continuă ea. „Să nu uiți să-i treci și pe Freud și Jung!”.

Când nu citește, desenează, se plimbă cu longboard-ul și mai vede câte-un film de-al lui David Lynch. În rest, fotografiază.

Nu trebuie să fii un geniu cu un spirit al observației incredibil ca să vezi că fotografiile pe care le face Irina Gache au ceva psihologic și spiritual în ele. Corpul uman, întunericul și psihanaliza sunt elementele de bază. Iar fantasmele rezultate din astea sunt niște hibrizi sinceri și goi ai basmului și-ai coșmarului.

10

Daniel (Cultartes): Ce faci prin fotografie și nu poți să faci prin orice altceva?

Irina: Explorez inconștientul in mod creativ. De asemenea, pentru mine este și o formă rapidă de meditație, fiindcă atunci când mă uit prin acel obiectiv gândurile și timpul se opresc, lăsând totul să curgă lin. E o conectare a inconștientelor între subiect și fotograf, scoțând la iveală un amalgam de emoții și trăiri comune sub forma unor imagini.

Din ce-mi spui tu deduc că subiectul și fotograful relaționează fără să știe

Conștient poate nu își dau seama cât de mult relaționează. Depinde oricum și de model. Cu unele mă pot conecta și da naștere unei întregi povești în imagini, cu altele nu. Cred că se aseamănă foarte mult cu relația regizor-actor; dacă reușesc să se conecteze pot  să dea naștere poveștii/filmului.

Wonderland-ul tău (cu minuni) aduce mai mult a Purgatoriu (coșmaruri, solitudine). Ce crezi despre asta?

Cred că pentru a ajunge la acele minuni și la acea lumină, trebuie mai întâi să treci prin Purgatoriu. Coșmarurile, la fel și durerea sufletească, sunt unelte de lucru în procesul desăvârșirii de sine. În solitudine te întâlnești cu tine și adesea acea întâlnire poate fi una  terifiantă. Pentru a te cunoaște pe tine trebuie să sapi în adâncurile ființei, în acel întuneric de care ne temeam când eram copii, acea frică de necunoscut.

1 3 11

Oamenii au tendința să nu se mai auto-eticheteze pesimiști sau optimiști, dar să zicem că tu faci parte din prima categorie. Te consideri o pesimistă? Se vede pesimismul în arta ta?

Pesimismul și optimismul sunt niște extreme. Eu încerc să le îmbin pentru a ajunge la acel mijloc. Ce se vede în arta mea rămâne la atitudinea celui care o privește. Până la urmă devine ceva subiectiv, oamenii își includ proiecțiile în modul în care privesc o fotografie, indiferent de ce a vrut artistul să exprime. Și cred că asta este cea mai frumoasă parte a artei în general: poate transmite unei persoane o anumită stare și alteia o stare complet diferită. De aceea nici nu cred că îmi pot categorisi fotografiile, și povestea care reiese din ea are întotdeauna mai multe forme și interpretări, nu numai pentru diferitele persoane care o privesc, ci chiar și pentru mine.

Fiecare imagine relevă cumva starea în care te aflai la momentul respectiv

Uneori sunt stări de care poate nu sunt conștientă, și ies la suprafață așa. Alteori sunt proiecții și fantasme cu care mă joc. În plus, mai intervine și modelul cu starea ei sau a lui.

Care-i cel mai recent proiect al tău? În ce constă și care-i ideea lui?

Nude is NOT Rude și Oral Fixation sunt încă în desfășurare, încă nefinalizate. În paralel fac fotografii pe care le includ în albumul Random Acts of Solitude, unde inițial am vrut să pun fotografiile pe care le făceam între proiecte și care nu ajungeau să facă parte propriu-zis dintr-un proiect. Acum, uitându-mă la el, îmi pare că a prins ușor dimensiunile unui proiect fără o temă clar stabilită dinainte. Un fel de proiect pe partea de improvizație creativă. Jonglez cu astea. Urmează să încep pregătirile unui performance împreună cu o prietenă actriță, un performance pe care îl scriem, regizăm și jucăm împreună și cochetez din ce în ce mai mult cu ideea de a face film.

Știi cum vor arăta la final proiectele amintite sau te lași purtată de val?

Foarte rar îmi fac un plan pus la punct pentru un shooting. Câteodată se conturează niște idei de bază înainte, dar adesea merg pe improvizație.

8 9 12

Ce înseamnă pentru tine „necenzurat”?

Când ma gândesc la necenzurat o fac strict din punct de vedere artistic și atunci înseamnă libertate de exprimare. Arta este o convenție și prin ea putem adesea să ne manifestam și să exprimăm lucruri pe care în mod normal le-am conține, un lucru normal de altfel, deoarece trăim în societate și sunt anumite norme care își au rostul.

Prin artă ne putem explora fricile!

Sunt bune regulile în artă? Nu o limitează?

Eu m-am legat de ideea de convenție în sensul de înțelegere cu privire la anumite obiective sau probleme. Convenția în artă este o înțelegere tacită de a admite unele procedee sau ficțiuni. Arta trebuie sa elibereze, nu sa limiteze.

Nuditatea îți dă libertate mai mare de exprimare? Poți să spui la fel de multe printr-o imagine cu modelul complet îmbrăcat?

Cred că nuditatea arată subiectul într-o formă mai „raw”, dezbracat de lucrurile in spatele cărora se ascunde. Nudul mi se pare cea mai sinceră formă de fotografie din punctul ăsta de vedere. Dar cred că poți transmite foarte multe și cu un model îmbracat și cu unul dezbrăcat, numai că sub alte forme și dimensiuni. Sunt diferite modurile de abordare și de perceptie, ca și stările de altfel, deci n-aș putea să spun că pot transmite mai multe cu un nud decât o pot face cu un portret încărcat de emoție; transmit lucruri diferite.

Zi-mi care-i cel mai dubios lucru care ți s-a întâmplat când încercai să obții o poză dificilă. Sau nu neapărat dubios, dar cel puțin ciudat.

Și dubios și ciudat reprezintă pentru mine niște cuvinte care îmi stârnesc interesul creativ și nu le-aș putea alătura cuvântului dificil. Iar o poză dificilă nu știu dacă pot spune cu mâna pe inimă că am făcut. Poate circumstanța în sine să fi fost mai dificilă, dar nici așa nu o pot privi. Cel mult o pot privi doar amuzată și ca pe o provocare.

Ca de final: de unde provine înclinația catre gore și bizar? Ai câteva imagini care mă duc cu gândul la fotografii japonezi.

Cred că din dorința de a explora dimensiunile psihicului, în special acele lucruri închise în sertarele minții, departe de lumina conștientului, prin procesul creativ. Prin artă cred că putem explora și analiza imagini care tulbură sau sperie.

„Fantasmele”, nu?

Fantasmele și umbrele.

Mai multe fotografii ale Irinei puteți găsi în Wonderland.

The following two tabs change content below.
alexandrescu.daniel0@gmail.com'
Romanian self-taught writer, interested in contemporary art, unconventional culture and gonzo journalism. He's been writing for almost a decade while doing shitty jobs for a living. He's agnostic, supports a censorship-free world, he reads way less than he wants and he enjoys feminist porn.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *