Convorbiri Interurbane IV. Interviu cu Mihai (Breathelast, TbWcW, Bloodway)

Pe Mihai Andrei îl știi și nu îți dai seama că-l știi sau de unde să-l iei. E treabă complicată. E un tip super ok cu niște proiecte și mai super ok pe muzici d-astea „ascunse”. Am bănuit eu așa c-ar fi super ok, cu ceva înainte să fac interviul ăsta, fiindcă nu îl cunosc personal, dar bănuiala asta, de altfel, mi-a și șoptit că ar fi bine să mă bag în seamă cu omu’. Ei bine, după ce am stat de vorbă mi-am schimbat părerea. Chill, o să vezi ce și cum!

Baldo: Salut! Care a fost cea mai „stupidă” primă întrebare pe care ți-a pus-o cineva vreodată? De exemplu, eu, nu știu niciodată cu ce să încep.

Mihai: Îmi este greu să cataloghez vreo întrebare ca fiind stupidă. Dacă ne referim la un interviu legat de ce fac pe muzică, deoarece de vreo 6 ani încoace m-am prins că, de fapt, oamenii “pricepuți” la muzică și promovarea ei sau cei puși intermediari ca să dezlege misterele formațiilor tinere, răspund unor tendințe, recomandări, nicidecum propriilor instincte de a caută și aprecia ceva “pe bune”. Din această cauză am fost tot timpul poker face la interviuri, mai ales live, încercând să îi înțeleg și să răspund ca atare. Informația poate fi utilă oricum, chiar dacă întrebarea este ușor aiurită. Nu am avut parte de întrebări stupide, dar aș fi pornit să zic că toate sunt cam fabricate, neadaptate scenei reale în care ne zbatem și toate te fac să pari o trupă super emergentă (dacă asta e dorința) când, de fapt, este doar nevoia emisiunii, formatului sau a intențiilor de promovare impuse, să te prezinte într-o lumină favorabilă, deși ei nu știu mai nimic despre tine sau ce faci tu. Dacă tragi linie, este totul ridicol, din punctul ăsta de vedere. Nu judec oamenii, doar înțeleg să văd de ce ne-am preface să fim ceva și să împrumutăm forțat din tendințele de afară, fără să nutrim ceva real și înrădăcinat în ce se întamplă fucking aici. E destul material aici. Ca o mică glumă, “pe când un turneu în toată țara?” rămâne de un umor subtil, deoarece nu prea ai unde să cânți, mai ales dacă ești o trupă emergentă. Adică permanent în creștere, niciodată afirmată sau recunoscută. (râde) 

(c) Anya Dimitrov

Crezi că rutina artistului care merge la sala de repetiții sau, eu știu, în camera de studiu, e cumva superioară față de rutina omului care merge la birou, să zicem? Zic asta fiindcă, îi simt pe artiștii de azi rutinați, oameni care nu se deosebesc nicicum de semenii lor care merg la un job oarecare, dar care se simt cumva superiori fiindcă ei dacă fac același lucru în fiecare zi, măcar o fac artistic nene.

Am o oftică celebră pe oamenii care pot ține un job bine plătit și cărora le și place. Sub nicio formă nu m-aș considera superior lor, mi se pare că sunt oamenii care au bătut palma cu sistemul, le-a și plăcut și câștigă și bani să își urmeze visurile. I fucking love them. Am fost și eu așa, am muncit ani buni, am tras serios, îmi plăcea, până când mi-am dat seama că munca mea era inutilă. Oricine putea face treaba aia, deoarece totul depindea de un singur om ca decizie, patronul. Plus o cădere nervoasă vis-a-vis de oameni care bârfesc, discută pe la colțuri, te mint în față (da, știu, este posibil să descriu societatea modernă, dar deh, de ce să mă trezesc la 7 dimineața să o văd într-un spațiu de birouri desfășurându-se, când pot privi pe geam, la prânz, același lucru!?) care m-a împins să stau vreo 3 zile închis în casă și să îmi dau seama că ceva în mine s-a rupt și nu se mai poate pune la loc, decât cu soul food. Hrană pentru suflet mi-a devenit muzica și nu va deveni niciodată o rutină în sensul descris de întrebarea ta, deoarece fiecare vers nou, linie, experiment la sală cu băieții, cântare, sunt unice și deosebite în felul lor și cel mai important lucru din toată treaba este că sunt EU tot timpul. Nu doleanțele și dorințele interschimbabile ale unui singur șef. Am mutat domeniul de lucru pe latura energiilor interne aplicate intens și corect și asta nu va deveni rutină niciodată, cel puțin pentru mine. Zile proaste și zile bune sunt peste tot în lumea asta. Dar vârful acestor energii și felul în care se lovesc una de alta în repetiții, live-uri, pregătiri de proiecte, de video sau whatever, nu va transforma activitatea în ceva plictisitor, mai ales când cauți să te redescoperi mereu prin ceea ce faci. La mijloc este doar evoluție personală. Așa îmi place mie să privesc treaba. Revenind, fiecare om cu pasiunea și plăcerile lui. Nu aș judeca comparativ, dar eu mă bucur că am luat decizia asta pentru mine, deoarece este clar că sunt mai sensibil și mai empatic din fire și nu prea mă integrez bine în bursa locurilor de muncă clasice. Ghinionul meu, că dacă aveam și mintea “aia”, vărsam și mai mulți bani în muzică. (zâmbește)

Care e cel mai anormal lucru pe care l-ai făcut de când… te știi artist?

Să mă machiez pentru un clip. A fost atât de anormal încât am uitat de el și după ce am filmat „MONSTRUL” (BlueCat Studio), am intrat alb ca varul, cu machiaj și rimel la ochi într-un MEGA IMAGE și se holba toată lumea la mine ca la stafia Crăciunului trecut. (râde) A fost funny, mi-am dat seama de abia la casă și m-am tripat instant. În rest, fiind declarat introvertit, dacă ceva nu mi-a plăcut, nu am făcut-o, pe principiul că nu aș fi fost eu. 

(c) Anya Dimitrov

Cu ce te-ai apucat să asculți muzici? Mai faci caterincă pe seama lor sau mai pui pe la petreceri împins de un sentiment ușor „nostalgic” așa?

Fiind un martor și un pățit al fenomenului de bullying, când eram mai micuț, mă retrăgeam destul de mult în casă și muzica (chiar dacă era de altă factură când eram mai tanar) a fost mereu alături de mine. Bănuiesc că totul a început de la casetele tatălui meu, niște compilații de hit-uri de la un prieten din America. Așa am auzit „The Sound Of Silence”, Glenn Medeiros (da, era pe aceeași casetă), Black Sabbath, Cat Stevens – I loved this dude – multe altele. Primele reviste cu “sângeroși” tot pe filiera asta le-am citit. Sângeroși, adică rockeri, KISS, Black Sabbath, așa le-am denumit după pozele artistice în care erau acoperiți cu sânge, pe copertă. Pe urmă, mi-au plăcut boyband-urile, pe urmă pop-ul tip Roxette, pe urmă găselnițele 90’ gen Nana, Tony Cottura, etc. Pe urmă m-am blocat pe Eminem și Cypress Hill și pe urmă m-au lovit Nirvana, Offspring și Metallica. Când l-am văzut primă oară ever live pe Jason Newsted de la Metallica, am știut că vreau să fiu basist fără să știu ce înseamnă asta. Nici acum nu prea știu (râde). Nu fac deloc mișto de aceste rădăcini. Sunt în mine acolo, pulsează și mă poartă subtil și amestecat în direcțiile noi pe care le abordez. Nu pun muzică de fel la petreceri sau în cluburi. Eu sunt mai mult pe exprimat, pe muncă proprie, într-o combinație sau alta, în rest consider că e mai ok să mă abțin ca să nu stric momentul principal când suntem toți pe o scenă și avem de prezentat cu adevărat acel ceva.

Cum crezi că ar arăta partea din tine ce reprezintă Bloodway, dacă v-ați întâlni pe stradă? Crezi că v-ați recunoaște?

Eu sunt Groparul în Bloodway. Întreaga trinitate e formată din Șoferul de dric, Groparul și Cauza Morții.
Dacă i-aș vedea pe stradă, m-aș recunoaște. Cumva este și o metaforă pentru că știm cât de inutil este să promovezi o muzică atât de dubioasă (în acceptul majorității), dar codul descifrării acestei muzici stă în răbdarea cu care alegi să te ocupi atât de serios și cult de ceva ce știi că va scăpa ochiului lumii. Este un laborator viu, format din voința și imaginația noastră, în frunte cu Costin Chioreanu, evident. Este pur o experiență care trascende prin noi și astfel primește viață, nu depindem de atenția considerabilă a celor din jur. E binevenită, nu suntem uși închise. Dar suntem conștienți, venind din atâtea proiecte diferite fiecare, că lumea asta nu e clădită pentru a înțelege, ci pentru a distruge multilateral spiritele libere care nu se încadrează în societate. Cu atât mai mult, dacă aș vedea partea care mă reprezintă în Bloodway, pe stradă, aș știi. 

Art by (c) Costin Chioreanu

Ce detalii fac diferența în muzica underground? Adică, dacă ai privi din afara fenomenului, ce te-ar atrage, calitativ vorbind, la o trupă din aria asta?

Sinceritatea, crudul sentimentelor nearanjate ca să placă majorității, voința cu care reziști real în fața intemperiilor, rezistența pe care o întâlnești și în versuri, și în linii, și în abordare, camaraderia reală, deoarece nu există bani, interese și nici atuuri de care te poți folosi, există doar munca ta. Nu zic că-n underground nu sunt probleme între oameni, peste tot sunt, dar muzica este diamant neșlefuit și puțini sunt cei care reușesc să simtă, vadă, să se lase atinși de frumusețea sălbatică a acestor trupe. Aș putea să zic că sunt îndrăgostit de underground, prin simplul fapt că știi că oameni din fața ta de la show-uri sau care te urmăresc pe online, sunt reali. Simt ce simți și tu.

Cum ai defini rockstar-ul mioritic?

În viziunea mea, AR TREBUI să fie ca un haiduc muzical. Odată ce s-a format ca o personalitate în domeniu, să dea și celor mici atenția de la cei mari, să expună partea urâtă și fandosită a comerțului superior de muzică, să încurajeze activitatea celor mai puțin norocoși și să nu uite de unde a plecat. Dacă te referi strict la haine / imagine, îl văd ca pe o combinație între Adrian Despot și Dj Hefe. Geaca de piele nu este exclusă, dacă ne gândim că a sosit și toamna. 

Încerc să-mi fac o idee despre cum ar arăta nunta perfectă pentru mine, fiindcă, inevitabil, momentul se apropie, cumva. Tragic, știu! Ei bine, plecând de aici, ai cânta la o nuntă?

(râde) …am cântat la două nunți doar. A mea, cu formația Traum, dar eram rupt de beat, deoarece mă durea în gât și am încercat să mă dreg cu gălbenuș și vodka —- did not work as expected! —- m-am trezit după concert când îmi strângeam cablul, întrebându-l disperat pe toboșar dacă totul a fost ok. (râde) A doua ocazie a fost de curând, la petrecerea de logodnă a unor prieteni buni și susținători al formațiilor mele/noastre (TbWcW, Breathelast), Constantin Cristian și Laura Drăghici (0dpi). Aici am prestat mai puțin punk, acustic cu Breathelast și a fost un moment frumos și intim, deși puțin pentru cât ne-au ajutat oamenii ăștia de-a lungul timpului. Aș cânta muzica mea la orice nuntă, dacă oamenii au plăcerea să ne cheme, cover-uri, nu prea. Avem un cover după Depeche Mode, „No Good”, atât. (zâmbește)

Părinții tăi știu cu ce te ocupi?

(râde) …da, știu, știau, erau interesați de la distanță. Au încercat să mă facă inginer, fiecare cum a putut mai bine, însă (și din explicația de mai sus), fantomele din mine au fost mai puternice și iată-mă aici. Am avut sprijinul amândurora în timp, după ce au văzut că nu au de ales și că preferam să mor de foame decât să mă întorc acolo unde sufletul meu murea. Mama a și venit la niște concerte, am invitat-o la cele acustice, unde au venit și soția și băiatul meu de 5 ani, cele electrice fiind de multe ori mult prea gălăgioase și agitate pentru ei. Dar sunt recunoscător pentru încredere (chiar dacă poate a fost acordată în lipsa posibilității de a mă face să văd eroarea căilor mele (râde) ), înțelegere și chiar ajutor, din când în când. Înseamnă mult pentru mine și deși suntem ființele care uită cel mai repede că sunt în avantaj câteodată, încerc să mă educ, să prețuiesc acest ajutor, nu este puțin lucru, chiar deloc.

Te uiți la TV? De ce?

NU. Îl urăsc. Promovează circ și abureală cronică. Efectiv mă enervează, mă scoate din sărite. Încerc să mă păstrez informat, dar recunosc că sunt mai mult un visător pesimist realist paradox ambulant, dar care își găsește calmul în ceea ce face, mai ales când nu există pauze mari între activitățile principale ale formației. Nu sunt vindecat complet, dar cică în viață este vorba despre călătorie. Măcar știu că asta e călătoria în care vreau să mă aflu. Nu delirul pe care îl manifestă organele de interes social și politic, la TV. Încerc să urmăresc puținele emisiuni care sunt împinse pe la 23 seara, despre muzică, la radio sau tv.
Dar nu mai am răbdare pentru televizor. Nu doar știri, televizor în general.

Ținând cont că ai fost și ești parte dintr-un număr interesant de trupe, există una din care te oftici, ca să zic așa, că nu faci parte? De exemplu, pe când eram „scriitor” și dădeam peste niște fraze d-astea uber șmechere, mă ofticam că nu le-am scris eu.

Nu mă oftic, mă inspiră. Dar știu ce zici (râde). Am fost multă vreme ofticat că nu pot să fiu eroii mei, atât din afară cât si pe local. Dar dacă insiști și faci ceea ce îți place, regăsindu-te mereu în munca ta, descoperi că începe (să nu mă înțelegi greșit) să îți placă ce ai tu de oferit. Începi să delimitezi în arsenalul tău nuanțe și motive diferite pe care le poți folosi după bunul plac. Îți trebuie timp și răbdare cu tine, așa cum toți cei cu care am lucrat mult timp au avut răbdare cu mine. De exempu, la lupi, The Boy Who Cried Wolf, Bogdan Purghel (ex-CHESTER, Dead Pandas, BoomBoxTheories), face cam 85% din versuri și de multe ori trebuie să le învăț, durează ceva. Felul în care pune problema e atât de elevat liric și diferit de mine, încât e o provocare și odată dovedită, mă simt cu atât mai câștigat. Tot din respect mutual și răbdare vine treaba asta. Altfel nu ar functiona, punct. E frumos să muncești la tine, la persoana ta, să scrii ceva atât de adânc pentru tine, fără să fie nevoie să primească un premiu literar, astfel încât în combinație cu chitara și toba și intensitatea cântării să simți că îți ridică părul de pe mână și de pe ceafă și apoi că te vindecă de fiecare dată când prestezi. E unic sentimentul. Mai ales că e munca și sufletul tău acolo.

Te-aș întreba de viitor, dar eu știu… are, până la urmă, muzica ce-o reprezinți, viitor la noi? Nu zic că sună rău, jesus no, însă observ că, deși multe s-au schimbat în jurul meu, oamenii rămân la fel, închiși.

Nu are niciun viitor. Dar crede-mă, viitorul pe care îl vedeam încercând să mă lupt cu mine, să țin un job steady undeva și să fiu un bun cetățean, era mult mai sumbru. Aici am întâlnit relații reale, o muncă cu împliniri, o evoluție reală și o dezvoltare personală egală cu educația părinților sau a bunicilor. Așa că o privesc ca pe o investiție personală în mine și ai mei, încercând să fiu un om mai bun, deoarece am simțit că devin unul, făcând asta. Sună așa, basme de prostit copiii, dar eu vorbesc din proprie experiență. Treaba fiecăruia ce crede, dar am văzut mulți oameni care se lasă purtați și schimbați de muzică și de încercarea de-a o transmite mai departe. Lupta asta, chiar dacă numai la nivel muzical, îi schimbă, îi consumă sănătos și le dă o satisfacție că au dus ceva personal la bun final, de fiecare dată când se încheie o repetiție, un concert, o sesiune de studio, un interviu, etc. E normal ca oamenii să rămână închiși, când țara nu e dezvoltată pe o mie de părți, dar avem pretenția să știm muzică sau să fim toleranți sau măcar curioși. Dacă nu vine servit ca fiind ceva “happening”, va trece la fel de neobservat ca o pană de curent la doișpe noapte la mine în cartier.
P.S.: eu le-am prins pe toate deoarece nu dorm. (râde)

Într-o zi mă gândeam la o treabă. Românul nu știe nici măcar să se revolte. Să-și strige opinia, să zică ce vrea așa cum trebuie. Mă uitam la țările de pe lângă noi, unde există un alt soi de spirit naționalist. Oamenii ăia își apără cu un fanatism, aproape sângeros, patria și dreptatea. Ei bine, noi aprindem luminițe și venim în piețe cu sugarii în brațe, înveliți în scutece tricolore. Nu, nu e vorba de violență, e vorba despre un sentiment strict profund, însă noi vrem doar sa fim cool, indiferent de situație. Imaginează-ți numai, la 1848, cum s-ar fi strâns oamenii așa și-n loc de revoluție ar fi stat de vorbă despre ce mai e cool prin Europa. Asta fiindcă a venit cumva vorba despre viitor și despre societatea asta a noastră. Ei bine, prin ce crezi că se mai poate schimba ceva?

Fiind un introvertit, țip pe dinăuntru tot ce văd greșit și mă roade într-un mod neobosit. Am găsit un leac personal și poate ajută și pe alții, să pun această eroziune, acest gol infinit din mine (din cauza neputinței de a schimba ceva în mod direct și profund) pe hârtie. Apoi, cu ajutorul celor care lucrează cu mine, rechini sau lupi sau Bloodway, pe muzică. Am simțit că reușesc să supraviețuiesc mental și interior dacă dezvolt treaba asta. Am aflat în timp că ajută și pe alții, deși eram dominat de sentimentul că sunt un zero, un nimic și că trebuie să îmi văd de treaba mea și de sentimentele mele urlate sau cântate. În momentul în care cineva din afara trupei vine și îți zice frumos, m-a ajutat, te dărâmă pozitiv. În primul rând că nu te așteptai să însemni CEVA pentru cineva pe lumea asta stingheră, mai ales un presupus necunoscut sau mai puțin cunoscut și în al doilea rând, deoarece nu știi cum să tratezi situația. Ce zici la așa ceva? Mulțumesc? NU e suficient. Omul ăla, prin curajul, voința și prezența lui, tocmai ți-a confirmat că i-ai făcut o mică parte din viață mai bună. Dacă sentimentul ăsta nu e aurul sau argintul viu din ce și cum ar trebui să relaționăm între noi, să ne hrănim golurile reciproc și să ne găsim omolog mereu la ceea ce ne lipsește, atunci nu știu ce ar trebui să fie. Ca să schimbăm cu adevărat ceva cred că trebuie forță majoră. Nu vreau și nu cred că sunt capabil să o descriu aici, dar trăim o bătaie de joc acum. Din nepăsarea noastră și boemia specifică și nevoia de a fi mai violent pe stadioane, decât în fața unui viitor total, TOTAL întunecat, îmi este greu să zic eu ce trebuie făcut. Mai mult bun simț între noi, poate, mai multă înțelegere, deoarece Ei castigă, pentru că NOI suntem dezbinați. 

(c) Alin Oprea

Cum ai descrie toată această călătorie, destul de intensă, unui novice? Crezi că experiențele tale în scenă l-ar putea influența în vreun fel?

Încerc să stau de vorbă cu oricare omuleț care îmi pune întrebări, are curiozități sau vrea să afle ce și cum. Încerc să fiu sincer și tăios, deoarece mulți au impresia că dacă ai multe clipuri pe net și te-ai chinuit să cânți mai mult ici-colo, ești deja vedetă. Ori nu e adevărat. E o luptă continuă. Dacă nu ai avut inspirația, norocul sau conjunctura să apari muzical după revoluție și să lași o impresie bună, ei bine, acum e mult mai greu, deoarece de la media online și până la mințile oamenilor, totul a devenit aglomerat cu interese înalte financiare și filtre. Plus o decadență simțibilă în curiozitatea oamenilor de a mai servi singuri căutare de muzică. Mai ales cea de genul independent. Pe scurt, dacă cineva mă întreabă cu ce se mănâncă, le pot spune asta: se mănâncă cu PASIUNE, dorință de a deveni mai bun prin muncă proprie, nu prin comparație cu capra vecinului. Uită că există alte țări în care trupele “ca a ta” au succes peste noapte, este fals, este la fel de greu, MAI greu în alte țări, iluzia cantității culturale pe ramura asta poate înșela simțurile. Fii tu. Dezvoltă. Fă-o ca să îți facă bine, nu să te prezinte pentru ceea ce nu ești. Atunci și doar atunci, va face bine și altora și poate, va rezista în timp. Cred asta deoarece am trăit asta, chiar dacă sub microscop. Ah, și dacă ajungi mare, nu uita că ai fost mic. Mulți au uitat.

Mulțumesc frumos pentru această ocazie, înseamnă mult pentru eforturile colective ale proiectelor din care fac parte! Mult spor în continuare și baftă tuturor celor care încă mai încearcă să supraviețuiască prin ceea ce îi face să se simtă vii! Respect!

Mihai,
Breathelast / TbWcW / Bloodway

 

Cover photo: (c) Anya Dimitrov

The following two tabs change content below.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *