Convorbiri Interurbane III. Interviu cu Dragoș (Negru Latent)

Negru Latent este un proiect ce împlinește 10 ani. Cum, cine-s ăștia? Bun, s-o luăm ușor. În ultima vreme tot aud că scena muzicală underground de la noi este într-o creștere deosebită. Ei bine, nu prea cred. Underground nu înseamnă numai genul ăla de muzică pe care-l căutăm, metal să zicem, unde s-au făcut progrese, dar să nu exagerăm nici aici. Darkwave-ul, ca să ne întoarcem, oarecum, la Negru Latent, este un gen tratat/privit, cumva mai aparte. Și a rămas cumva în urmă. Cel puțin așa simt eu. Ținând cont că acest proiect despre care tot pomenesc pe aici, este cam singurul pe zona asta, atunci cred că avem un soi de problemă. Mai există, ce-i drept, câțiva oameni care-și apleacă urechea pe această nișă și care mai organizează un party, o chermeză, dar e cam puțin. Bine, hai că nu suntem aici să ne plângem pe umeri.

Baldo, Cultartes: Salut Dragoș! După cum vezi, m-am cam aprins pe aici, așadar, ce impresie îți lasă toată această idee de underground mioritic?

Dragoș: Scena underground de la noi chiar este în creştere. A avut o cădere acum vreo 2 ani, cu Colectiv şi chiar dinainte niţel, dar a revenit. Am făcut un studiu pe tema asta. În plus am constatat că are şi oarece calitate. Chiar dacă nu e pe gustul meu.

Cu Negru Latent s-a întâmplat în noiembrie 2007. A fost un impuls după o acumulare. Cu câteva luni înainte găsisem, ca prin minune, un forum românesc de profil: Lux Noctis. M-am ataşat imediat de ideea de comunitate gotică şi fără să îmi dau seama am început să trăiesc o poveste interioară şi să fac muzică în manieră programatică, pentru nişte oameni pe care nu îi vedeam. La un moment dat am ajuns la concluzia că sunt piese de un concert. Pe una am numit-o chiar aşa, Lux Noctis, şi sugera două curse paralele, una individuală şi alta de grup, către aceeaşi comuniune, ceea ce cred că simţeau toţi de acolo, fiecare în felul lui. Sună patetic dar tocmai aşa e o şansă ca mesajul să fie autentic, atemporal. Cum sunt obsedat de ideea de finalitate şi claritate în exprimarea muzicală, naşterea trupei a fost o consecinţă aproape violentă. Trebuia să o fac! Am dat anunţuri şi curând am găsit prima formulă, cu Şerban la chitară şi Ruxandra la voce. Apoi, pe parcursul anilor componenţa s-a schimbat. Au mai fost Antidot şi Claudia şi un evreu, tobar, Ştefan, Şimon, despre care nu mai ştiu nimic. Trupa are nevoie pentru un live de 3 oameni. Formula de azi e compusă din Maria la voce, Nestor la chitară şi eu. O singură dată am evoluat în formulă de 4, cum spuneam, cu tobar, în 2010; nu regret, dar a sunat prea rock. A fost o imposibilă îmbrăţişare. 

Urmează o întrebare cumva anostă, dar sunt curios tare. Cum era primit genul ăsta de muzică în urmă cu 10 ani pe la noi? Întreb, fiindcă am impresia că nu prea s-au schimbat multe. 

Ca gradul de alertă de la SRI: precaut. Şi aşa a şi rămas. Nu s-a schimbat nimic esenţial. Nici în sânul comunităţii nici în afara ei. Suntem cam aceiaşi entuziaşti care încercăm să ne convertim măcar o parte din prieteni, fraţi şi colegi să ia parte experimental la această epopee dantelat întunecată. Uneori mai apare cineva din afară dar niciodată nu şti cât va rămâne.

În decursul timpului, după 89, au apărut şi la noi câteva formaţii ataşate esteticii dark: Arc Gotic, Kratos, Vals Hedone, Radical din val, Terror Art, Umbre zidite, Văduva Bob, Ad Ombra, Howling Saints, Romantic Jurgen. Nu ştiu dacă am uitat ceva. Majoritatea însă nu sunt ancorate exclusiv în gotic pur, adică neamestecat cu rock sau alternativ, punk sau metal, experimental sau avangardă. Apoi sunt câteva comunităţi active în oraşele principale din ţară; în Bucureşti, Lux Noctis şi Oblivion Sound Wave, ultima cu activitate lunară. Aceste evenimentele, fie că vorbim de seri cu dj, fie de concerte, de-abia adună 50 de oameni în mod curent. Îmi amintesc că am fost odată, prin 2007, la o petrecere undeva pe la Piaţa Matache într-o casă veche transformată în bodegă unde venisem 7-8 oameni; dar aceea parcă mi-e cea mai dragă, ca în imaginile alea de coşmar din clipurile cu câţiva actori care dansează sau se plimbă pierduţi printre pereţi goi şi culoare slab luminate. Era adevărat.  

Există o lipsă de interes evidentă față de goth-ul ăsta cu tot cu subgenurile sale. La un moment dat a existat și un festival la noi dedicat sonorităților de gen. Unde crezi că se greșește? 

Nu cred că e lipsă de interes. Pur şi simplu oamenii nu au observat. E fantomatică treaba.
Într-adevăr, acel festival a fost cea mai largă desfăşurare pe care o ştiu eu: evenimentul organizat în Fabrica de Lux Noctis, Vivi Ball şi Dumitru de la Kompas Events în 2009, First Romanian Darkfest, nume care mie îmi aruncă chemări nostalgice peste timp. A fost cel mai important eveniment la care am participat noi şi unde au fost cred vreo 8-900 de oameni datorită unor nume puternice care aduceau automat public din afara ţării. Das Ich, In Strict Confidence, Diary of Dreams. Bănuiesc că eram singura trupă gotică disponibilă la ora aia în România. 

Sunt foarte puţini la noi cei care reuşesc să pătrundă misterul, sensibilitatea, farmecul goth. În ciuda faptului că el stă destul de bine în alte ţări dispune de comunităţi mult mai dezvoltate, diversificate, sofisticate chiar, şi nu vorbesc doar de Anglia sau Germania. Cred că la noi lumea se ascunde mai departe în spatele unui zid primitiv înălţat din prejudecăţi. Regret în multe privinţe puterea pe care o are prejudecata în ţara noastră. Pentru că de aici vine multă ură care se revarsă grosolan inclusiv peste făptura fragilă a artei. Alteori mă gândesc că goticul pierde din accesibilitate la noi datorită faptului că, fiind îmbrăcat într-o intenţie poetică, metaforică, chiar fantastică, este de cele mai multe ori dual, înşelător, iluzoriu şi de aceea lumea, frământată în general de chestiuni concrete, îl respinge considerându-l inadecvat, ingenuu, infantil. Nimeni nu mai crede acum în poveşti cu strigoi şi forţe malefice. Şi aici e, că dezinteresul faţă de o abordare curajoasă a morţii şi poeziei ei arată o frică şi ura derivată din frică prin care oamenii îşi reprimă propria fragilitate, vremelnicie, ba mai rău, propriul orgoliu şi, ceea ce e mai dramatic, propria demnitate. 

Găsesc în goth un soi de sensibilitate de negăsit în alte genuri. Este cumva sexy, cumva dark, cumva nu știu cum. Ei bine, care e treaba cu muzica și cultura asta până la urmă? E mai mult sexy, mai mult dark, mai mult…?

Zona este foarte încăpătoare, flexibilă şi de aceea încap toate chestiile înşirate de tine şi altele, poate uşor de găsit în celelalte zone culturale însă separat.

Sexy clar, fiindcă negrul este cea mai elegantă şi sexy culoare, fiindcă chiar dacă foloseşti un fishnet sau chestii rupte contextul dă un aer sobru şi face totul să devină somptuos. Dar chiar şi o ţinută kitchoasă, cum folosea des Siouxsie Sioux, de ţoapă, aici devine luxuriantă, abracadabrantă, năucitoare. Asta se datorează fundamentului, conţinuturilor. Dar ai observat cât din moda actuală îşi trage rădăcinile din punk şi goth? De la frezele alea cu o singură dungă centrală de păr, foarte actuală azi la manelişti, la blugii rupţi şi la încălţămintea feminină butucănoasă sau cu ţepi care se găseşte şi la Piaţa Obor dar şi în centru la Sfântul Gheorghe sau în mall. Este uimitor cum şi-au însuşit ceva din ţinuta punk parcă cei mai depărtaţi tineri ca stil şi trăiri de vibraţia iniţială. 

Goticul este legat din născare de profunzimi. Este moartea, tensiunile obtuze înrudite cu ea. Moartea catalizează foarte puternic creaţia artistică. Nu trebuie neapărat să vorbeşti răspicat şi obsesiv despre moarte. Temele noastre sunt cele întâlnite la oricare alt gen: dragoste, ceartă, despărţire, pierdere, căutări, natură, protest, social, eventual glume. Spre exemplu în „Idila” e vorba despre apropierea neortodoxă între un demon şi o sfântă. E o glumă. Macabră, impură, dar tot glumă e. La care participă şi contextul pentru că e un material muzical oriental aranjat subtil. E o poveste obişnuită de amor până la urmă dar perspectiva asta a morţii, atmosfera care pluteşte în jur dă un soi de somptuozitate care face povestea şi mai provocatoare. Datorită prezenţei, chiar neefective a morţii, totul capătă dimensiunea, nuanţa, aroma pe care ceilalţi nu îndrăznesc să o frecventeze, ca un tabu. Şi totul depinde de seriozitatea cu care abordezi treaba. Este un concurs, un balet de filtre. Şi de aici vine sensibilitatea despre care vorbeai. Tocmai asta îmi place, fiindcă se ajunge greu la ea. 

Pregătiți ceva special pentru aniversarea acestor 10 ani de activitate?

Ne arde chestia asta. Dar nu am reuşit să antamăm nimic deocamdată. Uite, cu ocazia asta facem publică dorinţa noastră. Şi poate cineva ne poate ajuta cu o locaţie adecvată dar în primul rând primitoare. Am chema şi nişte invitaţi, avem în vedere câteva trupe bucureştene, dintre proiectele apropiate ca stil, ca să iasă un eveniment drăguţ. 

Cum trec anii ăștia într-un proiect goth?

Mă simt extrem de bine atunci când creez. Aşa că anii trec mai mult cu compoziţie, căutări, sondări. Mai puţin concerte. Cântăm rar. Să nu “îngrozim” prea tare publicul autohton. În toţi aceşti ani am primit o singură invitaţie din partea unui club/organizator: Fri klutur aka 3 beţivi. În rest ne-am băgat noi pe gâtul oamenilor. 

Ce te-a făcut să nu renunți la proiect? Nu știu de ce, dar am impresia că ai simțit să faci asta la un moment dat.

Inspiraţia şi compoziţia. Ăsta la mine rămâne cel mai puternic drog. Dacă mi-ai explica momentul respectiv poate aş putea să îţi explic ce anume confunzi cu renunţarea. De renunţat nu am vrut niciodată şi promit solemn că vă voi bântui şi după… interviul ăsta. 

Cum ar putea arăta succesul în aria asta goth?

Ca la orice altă trupă de orice factură. Evenimente mai dese, scene mai mari. Când vom fi invitaţi pe o scenă în aer liber, ăla ar fi un prim succes. Am arăta superb pe o scenă mare. 

În cultura goth, pe langă muzică, cea care reprezintă esența, există și un plan exterior, mai vizibil, anume, vestimentația. Ei bine, nu crezi că tocmai acest aspect din urmă ține, cumva, departe pe cel care dorește să cunoască mai în profunzime această cultură? Trăim, totuși, într-o societate care se raportează strict la planul imediat, făra a mai încerca să patrundă esența. 

Vestimentaţia face parte din filtrele alea. Lumea nu ştie ce distracţie este să te maschezi, adică să te ascunzi şi să joci aşa. Ce forţă capeţi. Altfel încerc să nu iau prea în serios societatea tocmai datorită eşecului ei în ceea ce priveşte esenţa. Însă orice până la spectacol. Spectacolul trebuie să fie cât mai complet ca să fie cât de cât credibil. Aici se trage o graniţă clară după care dispar orice politici ale momentului. Scena este universală, este convenţie, terenul metaforei, joci după reguli pe care dacă nu le accepţi sau ne le înţelegi, cel puţin îţi dau libertatea să pleci. Oricum nu îmi place să mă adaptez, şi se ştie că nici un creator serios nu caută să se adapteze la un standard dat. Consider adaptarea, asta cu orice preţ, o scuză pentru lipsa de creativitate care ascunde un demers făcut ori din snobism ori din lăcomie, ori şi și, ca în vorba aia ipocrită, “să îmbinăm utilul cu plăcutul”. Asta poate lămuri oarecum afluenţa slabă în zona gotică. 

Ce sentiment te încearcă când te gândești la Negru Latent ca la singurul proiect de darkwave? Există un soi de tristețe d-aia solitară sau, mai cu seamă, o formă de mândrie?

Solitar sunt oricum. Dar îmi pare rău că nu mai sunt şi alte proiecte. Mi-ar fi priit un mediu provocator. Mândrie este şi aia dar aş vrea să o împărtăşesc cu alte trupe, cu ideea de fenomen. Nu prea funcţionează mândria de unul singur… Aş vrea şi eu să fiu într-un context dintr-ăsta, cum e metalul sau alernativul, hip-hopul, unde există platforme, festivaluri, colaborări, campanii comerciale. Îmi lipseşte apartenenţa la o haită. Măcar din când în când. Altfel ştiu că e un lux această solitudine. 

Cel mai frumos moment în acești 10 ani a fost…

Toteauna ce urmează, piesa pe care o aranjez, perspectiva concertului.

Și cel mai aiurea…

Căutările repetate de componenţi. Am avut nişte momente groaznice, de disperare, de rău creativ.

Ce te-a făcut să alegi darkwave-ul? A fost acel album peste care dăm toți la început, când ne apucăm de ascultat muzici și ne influențează decisiv sau chiar n-ai avut de unde să faci rost de vreo chitară d-aia Reghin când erai adolescent?

Da. Şi eu am avut momente “bornă”. AC/DC cu Deep Purple pe la 16 ani, Ozzy pe la 19, apoi am intrat în zona mai murdară, cu Pistols, Clash şi după asta s-a aşezat brusc „giulgiul”, pe vremea când mă gândeam că nu o să apuc vârsta de acum, Violent Femmes, Siouxsie, iar când am dat peste Joachim Witt şi Clan of Xymox am îngheţat înţelegând câtă frumuseţe şi viaţă poate fi în goth.

Prima mea pasiune muzicală au fost tobele. La 6 ani, când eram singur acasă, îmi aranjam maşinile de tablă pe un scaun ca să bat la ele. Compun la pian de pe la 16. Iar în trupă de la 19, dar ca tobar – prima se numea Valahia, nu cea cu Trăistariu. Prin 88, 89. Mai târziu am avut timp de vreo 10 ani o trupă cu care nu am concertat niciodată, Malaria – înainte să aflu că mai există nişte nemţi cu acelaşi nume de trupă – ăştia au fost anii 90. Apoi la începutul anilor 2000, am scris împreună cu o prietenă nişte piese noir pentru 2 piane şi 2 voci. Trupa se numea Verma Leptor, am mai activat când şi când cooptând şi un chitarist, Vio/Chelu (Comandorul Hoisan, Kaztraveth, Avaria). Aş relua oricând proiectele astea, Malaria şi Verma Leptor, deoarece simt că plaja stilistică respectivă încă nu are acoperire la noi iar piesele sună proaspăt încă.

Un vis ar fi să…

Să… scurt: M’ERA LUNA.

Mulțumesc pentru tot și mult succes! Cheers.

My pleasure. Salutare.

Fotografii: Bogdan Rădulescu, Echipa Studio (Club Șurubelnița). Prelucrări: Maria și Dragos de la NL.

The following two tabs change content below.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *