Când Vocea din Minte Începe să Cânte. Interviu cu Cris Paul (The Different Class)

Când am dat peste The Different Class, mi-am zis că nu se poate să fie români sau, mă rog, știam că-s români, am căutat imediat ce și cum, dar, ca efect, cam așa am gândit treaba. Am ascultat o piesă, două, trei și gata, tre’ să fac interviu cu cineva din trupă, mi-am fixat în minte. Trebuie să îi iau la întrebări că nu mai ține vrăjeala. L-am prins la înghesuială pe Cris Paul, chitaristul și frontman-ul trupei, și a ieșit treaba asta mișto, zic eu.

CVLTARTES: Salut! Care-i primul gând care-ți trece prin minte când deschizi ochii dimineața? Înainte de cafea sau d-astea.

Cris: Îmi umblă prin cap un amalgam de gânduri, un mix indescifrabil de lucruri ce trebuie să le fac sau ar fi trebuit să le fac, un plan distorsionat al zilei până când devine greu de suportat și mă duc și beau cafeaua aia și încerc să le iau pe rând. În dimineața asta m-am trezit cu interviul în cap și acum la 1:00 AM, am început să răspund la întrebări.

Cum ar arăta succesul dacă n-ar exista fițele care-l însoțesc?

Cred că ar arăta ca un om cu o față senină.

Și până la urmă, de unde câcat începe succesul ăsta? Adică, de unde poți spune cu voce tare, „uite, bă nene, ce succes am”?

Greu de spus. Probabil ține de cum te raportezi la ce faci și cine ești. Ai putea să ai o viață de succes fără să îți dai seama și să fii mereu nemulțumit deci mă gândesc că succesul are legătură mai mult cu modul în care vezi lucrurile. E aproape ca o stare de spirit. Începi să îl ai atunci când ai încredere că faci ce trebuie și consideri chiar tu că ești pe drumul cel bun. Poate într-un an acesta înseamnă să ai o piesă ce rulează pe radio și după mai mulți ani înseamnă să poți să ai o zi liniștită cu prietenii și oamenii dragi într-o mare de concerte, festivaluri și alte treburi. Cred că succesul înseamnă o aliniere între ce ai, ce crezi că ai și ce ai vrea să ai.

Photo by (c) Zoe Dulgheru

De ce ți-a fost cel mai teamă când te-ai apucat de muzică?

Cred că cea mai puternică temere la început a fost cea de a fi ‘dezbrăcat’ în fața tuturor oamenilor ce îi cunosc. Cea mai evidentă componentă a acestei temeri era în primă fază teroarea de a cânta cu vocea. La aceasta s-a adăugat, mai târziu, scrierea de versuri proprii. E straniu pentru mine, ca mai ales oamenii apropiați să îmi vadă, într-un mod ‘nefiltrat’, toate străfundurile și colțurile sufletului, pentru că de multe ori în versuri mă las să merg în zone neexplorate prea mult nici de mine. Scriu tot ce îmi vine și editez mai târziu. Multe rămân doar versuri scrise în telefon pe care le redeschid după o perioadă și încerc să văd unde eram în momentul acela. Descopăr lucruri despre mine însumi în felul acesta. Prefer, din cauza asta, scena și publicul numeros față de cântatul în intimitate, în fața a doar câtorva oameni, dar lucrez și la treaba asta. Expunerea și sinceritatea e mereu dificilă și necesită cel puțin o doză de nebunie, disperare sau de curaj, însă doar așa poți crea o legătură între tine, muzică și ascultător.

Ce faci când nu cânți?

Când nu cânt îmi place să vorbesc cu oameni, de la banalități la probleme existențiale, să văd și percepția altora asupra lucrurilor la care mă gândesc eu. Mă uit la filme ciudate, oricât de proaste ar fi unele, mă uit până la capăt. Merg la concerte. Îmi place să citesc și am cel mai mare succes atunci când procrastinez. Din ce văd că am răspuns la întrebarea asta, probabil încerc să cunosc experiențele altor oameni în timpul meu liber, să văd cum funcționează.

Muzica The Different Class are așa un substrat destul de kinky sau poate mi se pare mie, în fine. Ce piesă de-a voastră ne-ai recomanda ca soundtrack la o partidă de sex?

Dacă e doar o piesă mai are rost?! Aș recomanda un playlist: „Boots & Cats”, „Heat”, „Lust” și încheiem cu „Sunwise”. On the walk of shame se poate asculta următoarea noastră piesă: „Pride”.

De ce crezi că nu se cumpără artă, indiferent că e muzică, film, foto în România? Să fie de la factura de curent prea mare, întreținerea, suntem pur și simplu zgârciți sau că ne roade invidia?

Cred că toate cele menționate mai sus joacă un rol. E un test până la urmă, sunt probleme de ambele părți ale baricadei. E clar că există și probleme financiare dar poate trebuie să fim și noi mai convingători. Încă învățăm cum se „vinde” actul artistic, legat de muzică putem vorbi despre cum arată o trupă pe scenă, ce energie dă, ce impact are, cum se conectează cu publicul, ce poveste are. Cred că dacă un om e foarte încântat de ceva, până la urmă vrea să fie parte din acel fenomen și cumpără ce trebuie cumpărat. Suntem încă la început se pare, alte culturi au avut mult mai mulți ani neîntrerupți în spate de industrie muzicală, de film etc. La noi lipsește puțin și partea asta de intermediari. Voi sunteți un exemplu pozitiv. În altă ordine de idei, probabil nu mulți oameni în România au disponibilitate efectivă de a căuta artă, fiind preocupați cu traiul greu menționat și de tine, așa că nu avem masa critică necesară pentru ca arta să fie vândută pe scară mai largă. Știi vorba aia: „Hai lasă prostiile și treci la treabă!”

Dacă bunicii noștrii ar trăi, crezi că ar fi mândri de noi?

Mătușile mele (adică surorile bunicii) sunt foarte rocknroll. Scriu la fiecare postare TDC commenturi de tipul „îmi mega place ce faceți peeps, sunteți prea cool și multă fericire, bucurie și sănătate în viață”(parafrazez); deci cred că da, ar fi mândri. Special thanks to Lili & Gina

@Instagram

Copiem cam tot ce prindem și încercăm să părem exact ceea ce nu suntem în esență. Crezi că românul suferă prea mult că nu s-a născut mai în vest?

Cred că uneori ne bucurăm că nu ne-am născut mai în vest că altfel n-am mai avea scuză.

Și dacă tot suntem aici, este România o țară chiar așa de autentică sau doar ne place să ne dăm mari cu treaba asta?

Cred că avem un film al nostru. Autenticitatea sigur există. Pe anumite domenii nu avem cum să nu aruncăm un ochi și înspre alte părți, ăsta nu e un lucru rău, mereu există ceva de învățat și cel puțin în domeniul muzicii, mai ales cel de tip popular culture e de datoria ta să vezi ce se întamplă și altundeva. Trebuie să ai un termen de comparație cât mai înalt. Dar totuși, trebuie să ne căutăm mai mult și pe noi și să încercăm să nu ne mai simțim înfrânți înainte să începem. Cumva ne lipsește conceptul de „Just do it”. Putem să ajungem la un balans bun, să aducem ce e frumos de aici, să infuzăm în artă natura noastră ca să îi dăm autenticitate. Până la urmă, unii dintre oamenii pe care îi admir cel mai mult, mă inspiră și îmi servesc drept model în viață sunt români și fac parte din oamenii ce îi țin lângă mine.

Hai să ne întoarcem la muzici puțin. Urmează să lansați un EP. Are așa niște trăsături oarecum feminine, nu știu, nu ca sound neapărat, ca aspect, ca parfum mai mult. Cum ar arăta, totuși, dacă ar fi o gagică? Ce fel de bărbați ar întoarce capul după ea?

Probabil că ar fi o femeie cu atitudine, empatică, deșteaptă (street smart și book smart), o tipă care te face să simți că joci în propriul tău film, cu un soundtrack pe măsură. Genul ăla de persoană de care nu te plictisești niciodată și față de care ai o atracție covârșitoare, aproape sinful (rămâne la latitudinea fiecăruia să își imagineze gagica). Dar mergând ma departe de analogia cu gagica, vorbim pe EP mult despre conectare, despre explorarea la maxim a sinapselor formate între oameni, până acum fiecare piesă prezintă o latură a fenomenului. Până la sfârșitul anului, însă, mai avem multe de povestit și rămâne să descoperim împreună direcția.

Ce ai zice dacă ai ști că, de fapt, destinul ți-a pregătit altceva decât ceea ce gândești tu că vei ajunge?

Dacă destinul mi-a pregătit altceva, probabil e soluția care va funcționa cel mai bine. Cred că m-aș frustra la început, îmi scot greu anumite idei din cap, dar lucrez la partea mea rigidă. Sper doar să știu să fac să se întâmple ce trebuie, să se întâmple la potențial cât se poate de mare. Ah și sper să nu fie totuși un destin tragic. Rog pe această cale destinul să ne ajute pe toți cei de față, dar nu numai, și îți mulțumesc pentru interviu.

Și noi îți mulțumim! Cheers

 

Cover photo: (c) Bianca Paul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *