ARAC Ensemble – „Tvunra”. Când spiritul nou se-ntoarce la arhaic ca într-o naștere inversă

Aveam o bănuială, pornind evident de la idee, despre formă, despre modul în care se poate transforma o făptură artistică, anume, ARAC Ensemble. Atunci când așezi într-un loc niște oameni dedicați explorării muzicii până într-acolo unde apa se face una cu pământul și devine viață, lucrurile devin, nu știu cum exact, de aici doar bănuiala, dar devin. Devenirea într-o artă care, nu știu dacă neapărat se usucă, însă degajă o duhoare tot mai deranjantă de stătut și mucegai, este ca acel soi de rod pe care primii oameni s-au grăbit să-l guste. Pare atât de gustos, de elitist, de ispititor, încât, deși șoaptele Răului îți împleticesc simțurile și tare ți-ai dori ca mintea să învingă orice pornire și să rămâi într-ale tale, te înfigi în acel rod pe care se poate nici să nu-l înțelegi într-un final. Mergând mai departe, cu dorința de-a ieși din sferele astea filosofico-religioase, mă îndrept către această gură de aer la care, vă spun, nu că nu mă așteptam, dar, dumnezeule, este atât de îndestulătoare, ca să zic așa, atât de consistentă, de simți cum te saturi de nou dintr-o singură, ha, inspirație. E doar o piesă, ar zice mulți, e prea puțin pentru gânduri de genul ăsta. Frumosul, Noul sunt chestiuni care nu se găsesc neapărat printre aștri sau mai știu eu în ce lucrături pompoase ale unor artiști de renume. Este acel tresărit pe care-l simți atunci când natura din jurul tău vine în prelungirea aceleia din tine. Mă rog. „Tvunra” este, în fond, modul de exprimare a unor artiști cu viziuni moderne ce și-au întors, pentru o clipă, privirea către arhaic. Acolo există curatul, neprihănirea și sufletul lumii în forma sa cea mai apropiată de Adevăr. Când împlinirea asta a omului cu natura scotocea tot soiul de cântece, de ritualuri, de dansuri, de bucurie în închipuirile ei cele mai simple. În simplitatea lucrurilor cred că ar trebui să ne înfigem nasul ca să putem mirosi parfumul, tot mai insesizabil, al fericirii. E dificil, d-asta văd că această întoarcere, prin muzică, înspre vremi ilogice, ale celor trei artiști de aici, Adrian Tăbăcaru, Costin Chioreanu și Sofia Sarri vine ca, hai să nu zicem revelație, dar, un soi de lămurire.

„Tvunra” pornește într-un ritm perfect ritualic, tobe sacadate, un sound bizar, aproape grotesc, fapt care capătă și mai mult sens odată împletit cu imaginea. Măștile acelea de dimensiuni exagerate, parcă m-ar duce așa cu gândul către niște basme din acelea auzite pe la bătrânii satului, în care făpturi uriașe călcau pământurile și nu mai știu ce făceau. Vocea Sofiei coase instrumentalul de imagine asemeni unui război de țesut care-ți pune ordine în ițele încurcate din trup și din minte. Și toată această răscolire, căci vorbim, ca sunet pe de-a întregul său, de o zvârcolire aproape metafizică, se așează, basmul devine cânt de leagăn, adieri de veri în care firul alb din claia bunicii devine șuvița blondă a copilăriei tale. Basmul devine vis, unul cu care rămâi și la care o să tot visezi, spre care o să te întorci, dar pe care nu-l vei mai atinge niciodată. Există o bucurie de-o calmitate și-o căldură ce aproape c-o simți cum îți pârjolește interioritățile în fel și chip… te pierzi și devii uitare în geamătul de înger trist al Sofiei. Te vei trezi… însă ce lume mai e și aia în care trezirea este doar încetarea visului?

Masks design and body painting: Antonis Avgeris

Video: Costin Chioreanu & Gina Săndulescu

Mixed and Mastered: George Bokos @ Grindhouse Studio Athens

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *