Luna actrițelor cu Andreea Vasile (II)

Actorii sunt ființe foarte aparte, psihologi care se folosesc de tipologiile și poveștile altor oameni pentru a scoate la iveală parți din ei. Nu construiesc maști, ci întregi oameni pentru a spune adevăruri care, de cele mai multe ori, sunt greu de înghițit în viața de zi cu zi.

De aceea m-am gandit să fac luna actrițelor la Cultartes. Să aflu cât mai multe despre ce înseamnă să fii pasionată de asta, să fii dispusă să înveți despre tine fiind altcineva, nu din dorința de a te ascunde, ci din dorința de a nu mai fi nevoită să o faci (poate).

Uneori cand scriu știu la ce să mă aștept. Acum nu este cazul.

Alexandra Crisbășan: Fiindcă ai avut plăcerea de a fi mai multe persoane pentru diverse roluri de-a lungul vieții tale, vreau să-mi faci o mică descriere despre tine, prin rolurile pe care le-ai avut. Să te caracterizezi prin ele, să-mi spui ce lucruri ai descoperit despre tine, datorită lor.

Andreea Vasile: Nu știu dacă până acum am avut suficiente roluri sau suficient de variate, încat să pot trage niște concluzii. În general, fug de concluzii, prefer să caut și să îmbunătățesc. Cred că ar trebui să se mai așeze și roluri importante, niște ani de trăit cât să încerc să mă caracterizez prin prisma lor. Mai sunt atât de multe de descoperit încât orice încercare de a schița o descriere ar fi estimativă și incompletă.

A.C: Ce-i lipsește industriei filmului de la noi, dar teatrului? Cum ai schimba tu lucrurile dacă ai putea?

A.V: Cred că industriei cinemtografice îi lipșeste diversitatea. Ca o industrie să existe, ar trebui să acopere o gamă largă de genuri, ar trebui să avem și comedii romantice și thrillere și filme de actiune printre multe altele. Sunt ferm convinsă că, în România se va găsi public pentru fiecare dintre genurile de mai sus. Dar cred că mai dureros se resimte de fapt, lipsa sălilor de cinema. Cum să ai o industrie de film în condițiile în care Bucureștiul are 3 săli de cinema (nu luăm în calcul sălile de cinema din regimul mall-urilor)?! Și e ca un cerc vicios. Noi ne plângem că nu avem public la filmele românești, iar publicul se plânge că nu există diversitate – problema comună e lipsa sălilor de cinema.

A.C: Ai avut vreun rol de care ți-a fost frică, care te-a făcut să te îndoiești de puterea ta de a-l interpreta?

A.V: Frica poate fi un foarte bun catalizator. La fel și îndoiala. Ma îndoiesc și mi-e frică de fiecare dată când încep un proiect nou, iar asta mă ajută să caut.

A.C: De ce crezi că oamenii se feresc de a interpreta roluri, în joacă, atâta timp cât majoritatea purtăm măști?

A.V: Habar n-am. Măștile sunt și ele, la rândul lor, favorizate de contexte, de asta îmi vine greu să judec. Probabil dintr-un fel de frică de a-și arăta toate vulnerabilitățile sau dintr-un soi de comoditate mentală. Dar și comoditatea asta își are prețul ei… pentru că, la final comoditatea favorizează abandonul. Poate este și dintr-un fel de lipsă de asumare. Deși, la final de zi, eu cred că noi toți interpretăm roluri (îmi asum platitudinea), există un moment în viața fiecăruia dintre noi în care decidem să fim cineva, să fim altfel decât am fost, este un moment de cotitură, dacă vrei și atunci decizi încotro va merge viața ta, cine vrei să fii și îți asumi.

A.C: Cum te-ai simțit prima oară în viață când ai jucat și ce fel de rol ai avut?

A.V: Din nou aduc în discuție frica și îndoiala. Eram în anul 2 la facultate și am jucat la Nottara “Kathie și hippopotamul “ de Mario Vargas Llosa și era prima dată când mă urcam pe o scenă.

A.C: Cum te-a schimbat actoria? Ți-a deschis ochii cu privire la anumite lucruri sau nu?

A.V: M-a făcut să devin mai conștientă de mine însumi și de cei de lângă mine și de fapt, la tot ce mă înconjoară. M-a ajutat să devin mai curioasă, să caut mai mult, să nu judec ci să înțeleg (cu asta încă mă mai lupt). Să înțeleg care ne sunt resorturile care ne conduc înspre anumite decizii. Și m-a mai învățat ceva extrem de prețios: cum frica poate deveni un catalizator fărp să fie paralizantă. Cum, în secunda în care te-ai urcat pe scenă, dispar și frica și îndoiala, incertitudinile, tocmai pentru că acolo ai un scop. Scopul tau este ca în seara respectivă să reușesti să le spui oamenilor o poveste, iar când reușești să faci asta , poți s-o iei de la capăt, să te lupți cu toate părțile din tine și să învingi.

A.C: Ai o tipologie de om pe care preferi să o joci în mod special față de altele?

A.V: Nu. Niciodată nu m-am gândit așa. Îmi place să mă joc, nu mi-am dorit niciodată să joc anumite roluri. Mi-am dorit, în schimb, să-mi pot face meseria și să mă bucur de fiecare dată când mă urc pe scenă.

A.C: Recomandă-mi un film și o piesă de teatru, românești sau nu, în care joci și tu, sau nu.

A.V: Păi, pentru că îți scriu din mașina care mă duce înspre Constanța și pentru că filmam “Umbre 2”, zic așa: Umbre 2, care va apărea cel mai probabil, la anul și “Jake și femeile lui” la Teatrul Metropolis , în regia lui Claudiu Goga pentru că este un spectacol la care țin și care cred că o să vă placă.

A.C: Din tot motorul care pune în mișcare, un film, o piesă de teatru, care este momentul tău preferat? După atâtea pregătiri și repetiții, pentru ce trăiesti atunci când joci?

A.V: Mi-aș dori să spun că momentul preferat este cautarea. Pentru că toate încercarile mele înseamnă un singur lucru: căutarea. Ăsta este un aspect, îmi place, face parte din meseria mea. Dar, cel mai frumos moment sunt cele câteva secunde când ești înca în culise, înainte să intri pe scenă și momentul ăla – înainte să se strige motor. Este un amestec de teamă, de nesiguranță, dar și de dorința de a intra pe scenă și de a spune replicile, de incertitudine și de încredere, de o nerăbdare de a începe să te joci împreună cu, în mod paradoxal, o reținere. Toate astea te fac să te arunci în primul pas și acel prim pas, este momentul cel mai prețios, pentru mine.

A.C: Dacă ar fi să scrii un scenariu și tu ai fi personajul principal, care ar fi povestea, cum ar fi personajul?

A.V: Nu m-am gândit niciodată până acum la asta. Cu toate acestea, știu că ar fi o poveste despre căutarea și descoperirea de sine în raport cu viața, cu toate formele ei, despre întâlniri care îți dau toată realitatea peste cap și schimbă totul.

Andreea Vasile a absolvit Universitatea Nationala de Arte Teatrale si Cinematografie și în prezent joacă la Teatrul Metropolis.

Fotografiile nu-mi aparțin, (c) celor care le-au făcut.

The following two tabs change content below.
Bucharest-based artist. Psychedelic photographer, brain-scratching writer / poetess and priestess of the macabre.

Latest posts by Alexandra Crisbășan (see all)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *