Interviu în “ȘoAPTE cuvinte”

Valentin Ionuț Șaptefrați. Da, un nume care nu vă spune nimic. Am să vă spun eu câteva despre acest nume. În primul rând, este un poet underground, care a ales să fie așa, doar fiindcă vrea și poate. Câți dintre cei care au impresia că fac literatură nu se aruncă în brațele editurilor ieftine de târg provincial și scriu pe niște bloguri care primesc nenumărate aprecieri d-alea cumetrești. Recunosc, este un om la care țin foarte mult. Un scriitor care, atunci când dai peste el, nu are cum să nu-ți rămână. O să vedeți voi! O lume retrasă de tot ce înseamnă exhibiționismul literar de pe la noi. Nu, nu mă apuc acum să împart laude camaraderești de neam prost. Haideți să vedem ce-a ieșit din acest interviu-articol, în ȘoAPTE cuvinte.

Baldo, Cultartes: Salut, Vali! Recent, te-ai numărat printre finaliștii concursului național de poezie Traian T. Coșovei. Ținând cont de faptul că afișarea-n public este foarte străină de obiceiurile tale literaturești, cum ai primit “știrea”, ca să zic așa? Vreo exaltare, vreun simțământ d-ăsta de “frate, acum sunt scriitor”?

Valentin, Ionuț: Salut! Apreciat şi surprins m-am simţit. Era un mail trimis prin aprilie, şi uitasem de el. Necâştigător e alt loz. Asta a fost ceva care să susţină nebunia că pot să scriu cât vreau în continuare.

Cum ar arăta poezia ta dacă ar avea chip uman?

Ca o coadă la bilete de tren, la care nu aştepţi prea mult dar nici nu pleci enervat: petreci numai atât cât să ai o conversaţie convenabilă la telefon despre chestii interesante până să urci pentru adevărata călătorie.

Am să te întreb pe tine, ce tot întreb pe mai toți de pe la noi, pe care-i prind la colț cu interviul. Cultural, dar nu numai, țara asta a influențat oameni, gândiri, atitudini. Are ea ceva aparte în adevăratul sens al cuvântului? Mă gândesc aici la ceva original românesc de-a binelea.

Este o cultură în care mă simt ca peştele pe apă. Mai beau votcă din când în când. Pe bani.

Ar fi interesant să ne recomanzi câteva cărți, unele care te-au influențat sau care te-au dat impresionat la un moment dat. Ce zici?

Am citit Emil Cioran fără să am cota pasiunilor lui, dar am devenit şiret. Subtil, cum ar zice. L-am vândut cum am vândut toate cărţile. M-au leşinat pe la 12 ani Zevaco şi Dumas din care citeam cum nu am mai citit niciodată după. Ca altă chestie, recomand ultima carte citită: Petre Stoica – Viaţa mea la ţară.

În poezia ta, oamenii te regăsesc pe tine, “Șapte” cel care iese la bere, care cumpără paine de la magazinul din colț sau merge după țigări?

Lumea îmi zice “şapte”. Cum ştii. Nu se interesează nimeni de dualitatea asta, aşa că pot exista indiferent de poezie . Problema mea este să găsesc forma care să exprime, şi asta zic că oi găsi-o eu în ei.

Asculți muzică când scrii? Ce muzică asculți când scrii dacă scrii când asculți muzică?

M-a prins de urechi de mic şi nu am mai lăsat-o de atunci. Ascult când scriu, da: indie rock, indie pop şi electronic.

Trebuie să spunem că ești un autor nepublicat în volum, până acum. Nu are rost să vorbim despre motive. Ai, însă, vreun plan ce merge în direcția asta, a debutului?

Fiindcă am ratat premiul pentru debut, am solicitat în Roşiorii de Vede sprijin pentru o plachetă de debut. Voi vedea. Simt că s-a încheiat ceva ca un capitol din partea vieţii mele, la care nu mai am ce să adaug.

Cioran.

Am avut impresia că l-am văzut într-un tramvai. Toţi îmbătrânim cu cam aceleaşi iluzii.

Bach.

La a câta generaţie de muzicieni? Nu avea cum să reuşească mai mult.

Metallica.

Adolescenţă.

Politic, nu cred că te pot încadra printre cei pasionați de domeniu. Crezi că o să mai prindem ziua aia în care putem spune că e bine și să ne referim fix la traiul în țara asta?

Fiecare pentru el.

Cu ce personalitate ți-ar plăcea să stai la o vorba, la un pahar, la una-alta?

Cu Mihai Eminescu. Dar e imposibil. Aşa că citesc.

Mulțumesc pentru timpul împărtășit cu noi! Mult succes și numai bine!

Mulţumesc! şi vouă. Week-end plăcut în continuare!

 

Din poezia lui Valentin Ionuț Șaptefrați,

Scurtă istorie sacrală

Mai băusem până dimineaţa şi cu taximetriştii ieşiţi din tură.

Cu pieptul stos de votcă înecasem golful unui pahar.

Miroase a praf de puşcă oricărui vierme

când genunchiul ei foşneşte ca un palmier interiorul lunii;

Calculez borurile ca ploile să-mi cadă echitabil

de cele două părţi ale planetei

privită prin telescopul matlasat de pe fundul pălăriei

strivită peste ochi:

Lumina digerată de Lună se îndepărta de Pământ

cum se întindea, după protozoare, primul intestin.

Soarele era un laringe de aur,

Pământul era ţintuit în gravitaţie ca de un muşchi al Universului.

Un cap incandescent de tigru căsca Soarele.

Distanţa ca gâtul unei girafe care

mesteca prin frunze mareea câmpiilor verzi.

Pământul era o pipotă ce le freca pe toate:

apele de pietre,

lumina în cascade,

răbdarea pe pielea antropoidelor.

Lasă-ţi părul lung până pe acest apendice al timpului,

şi îndură ca un tatuaj urban,

această scurtă istorie sacrală.

 

Imperii

Am băut până ne-au mers fulgii ca-n fraţii Grimm.

Zăcem în pivniţă la fratele Ifrim

ca mezii într-o nucă,

sorbind din Dunăre, apoi din Adriucă.

Cu funiile chele de usturoi,

lătrăm păianjeni şi moroi.

O piramidă tai în brânză;

Să fugă, lumina alunecă-n osânză,

pe molecule saturate,

filioque şi cruciate.

Impresie 1932. Jocurile de iarnă.

Contractul de muncă ca acatist al pământului.

„America est imperare orbi universo”…ish:

A.E.I.O.U. (ă, â). Plouă! La Lake Placid

citesc Topîrceanu, deci

nu mă sinucid, de

timp estimativ, urât, şi rută;

de Sfântul Duh ce nu compută.

The following two tabs change content below.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *