Demonii psihedelici ai Alexandrei Crisbășan. „Între întuneric profund și culori orbitoare”

There is a beast in man that needs to be exercised not exorcised

– Anton Szandor LaVey

Prima dată am văzut pozele Alexandrei Crisbășan (nu-i știam încă numele) în urmă cu aproape un an. Era un Tumblr cu imagini grele, suprasaturate, îmbibate cu o senzație că tocmai lăsasem în urmă realitatea comodă în care mă învârtisem în ziua respectivă, iar denumirea – Corb Descompus (en. Putrid Raven) nu făcea decât să-mi confirme asta. Recent ni s-au ciocnit din ce în ce mai des prezențele în online, ceea ce a rezultat în interviul de mai jos. Am aflat că artista de nici 18 ani studiază Artele Plastice la N. Tonitza și că pe lângă fotografie își mai ocupă timpul liber cu grafică, desen și pictură. Mai nou s-a apucat de cântat, iar actoria e doar o altă idee pe care o va aplica, urmând să joace deja într-un film. Pasionată fiind de psihologie și ocultism (lucru care se și reflectă în fotografiile sale), Alexandra îi citește pe Poe, Larsson și Alighieri. Se plimbă uneori ore-n șir fără a avea o destinație și preferă să nu depindă de lucruri (deși e fumătoare!)

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

Obsesie pentru ochi și psihedelic

Daniel (Cultartes): Întuneric sau lumină?

Alexandra: Întuneric, întotdeauna.

Cum ai denumi într-un mod generic genul de fotografie pe care îl practici?

Asta-i complicat. Să spunem că fotografiile mele reflectă cel mai bine felul în care funcționează mintea mea, și faptul că în fiecare din ele, se afla o parte din lumea mea.

Ce te-a determinat să te îndrepți spre acest tip de artă?

Păi, din moment ce îmi place să descopăr lucruri, a fost cam așa: am încercat, mi-a plăcut, am continuat.

Către ce alte modalități de exprimare artistică te-ai mai orientat?

Grafică, pictură, poezie, muzică (am dat fail prima oară, când am încercat să învăț să cânt la chitară, dar îmi place atât de mult să cânt din voce, încât sigur o să fac ceva și pe partea asta, la un moment dat) și mai nou actoria? Să vedem ce iese.

Care sunt aspectele din viața cotidiană care te inspiră? Ce anume focalizezi când faci o fotografie și cum o prelucrezi?

Totul mă inspiră, depinde de mood. Azi poate mă inspiră mai mult grămada de gunoi pe care o văd pe stradă decât o fată frumoasă. Mâine poate să fie invers sau cu totul altceva. Focalizez lucrurile care stârnesc ceva în mine, nu contează ce fel de lucruri sunt și prelucrez fotografiile în Photoshop, Lightroom și Pixlr. Nu pot să îți spun exact cum, pentru că mereu diferă.

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

Spune-mi câteva detalii despre tehnica pe care o aplici. De exemplu, cum îmbini un portret cu obiecte obișnuite astfel încât să nu semene cu o eroare de sistem?

Aici poate o să te dezamăgesc. Nu cred că am o tehnica, dacă am nu o pot descrie. Pur și simplu imbin lucruri care în mintea mea se potrivesc și mă folosesc de anumite tool-uri ca să le fac să arate ok și cum vreau eu. 

„Vreau ca fotografiile mele să îi facă pe oameni să își îmbrățișeze toate părțile urâte.”

Când ți-am văzut prima dată lucrările am avut două impresii: prima – toate imaginile sunt încărcate cu o doză depresivă de coșmar psihedelic, iar a doua – imaginile sunt suprasaturate (sau impregnate cu culori stridente) în mod intenționat. Am dreptate? Marchează asta stilul tău, semnatura ta specifică?

Ai perfecta dreptate. Doza depresivă de coșmar psihedelic, vine din „lumea mea”, din visele pe care le am, care sunt rather disturbing, iar imaginile suprasaturate tot de acolo vin. „Lumea mea” este paradoxală, variază între întuneric profund și culori orbitoare, asemănatoare cu, (well…) trip-urile psihedelice. Da, asta marchează stilul meu, semnatura mea, pentru ca în mintea mea, eu așa văd lucrurile.

În ce mod se reflecta atmosfera din pozele tale în viața cotidiană? Există similaritate sau, dimpotrivă, în viața de zi cu zi totul e „bine și frumos”?

Cred că exista o similaritate. Pentru că noi percepem foarte puțin din realitate. De exemplu, dacă fotografiez un copac, aleg să editez fotografia în felul în care o fac pentru că așa-l vad eu și pentru că ăla nu este un simplu copac; se află ceva în spatele sau înăuntrul existenței lui. Cred că absolut tot ceea ce vedem are o parte de culise, are ceva în spate, ceva misterios, greu de perceput, dar oarecum ușor de simțit. Mă bazez și pe senzația pe care mi-o oferă lucrurile din viața cotidiană. Ca atunci când te duci într-o casă străină și te poți simți foarte bine acolo sau foarte rău fără o anumită explicație. Poate să fie un loc complet gol, dar ție îți dă o senzație, își lasă o amprentă asupra ta.

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

Ce anume vrei să vadă sau să simtă prima data cel care privește o fotografie făcută de tine?

Vreau să se simtă pe sine și să îi ofere o curiozitate către deschidere, către necunoscut (open mind), vreau ca fotografiile mele să îi facă pe oameni să își îmbrățișeze toate părțile urâte, pentru că nu putem exista fără ele. Trebuie să existe și bine și rău, pentru a se crea un echilibru. Vreau să simtă faptul că fotografiile mele sunt sincere, că și ei, „spectatorii”, ar trebui să încerce să se mintă pe sine cât mai putin. Minciunile sunt bune doar atunci cand trebuie să-ti salvezi curul dacă nu mai ai altă alternativă.

Care este cea mai bizară fotografie pe care ai realizat-o?

(Râde!) Nu vrei să știi și din fericire nu o mai am. Oricum, ai fi surprins!

© Alexandra Crisbășan

© Alexandra Crisbășan

Mai multe lucrări ale artistei pe Facebook. Foto articol: Cristian Crisbășan.

The following two tabs change content below.
Romanian self-taught writer, based in Cyprus, interested in contemporary art, unconventional culture and gonzo journalism. Writing for almost a decade, he is agnostic, supports a censorship-free society and reads way less than he wants.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *