“The Best Novel” is a Poetic Schizophrenia

 

Adaptare după un text de Larry Tremblay, spectacolul „Cel mai frumos roman din lume” în regia Alexandrei Penciuc este din punctul de vedere al amatorului de mine, o schizofrenie delirantă cu pete colorate de luciditate la răstimpuri, cu o coloană vertebrală poetică frumos curbată și cu metafore care mi-au despicat căpățâna în două. Nu o să mint. Am mers la macabrul show mai mult ca să o văd performând pe tânăra și talentata actriță Nicoleta Lefter despre care auzisem mai multe înainte. Și al cărei joc incredibil m-a captivat.

Chiar dacă prezența mea la performance a fost pe muchie de șiș (subsolul claustrofobic de la Teatru Fix din Iași fiind plin până la refuz) am reușit să-mi fac loc printre spectatorii dubioși și să urmăresc în tihnă piesa.

O combinație de lobotomie cu povestire în ramă

Deși pentru unii ideea asta ar putea suna superficial, „Cel mai frumos roman din lume” mi-a invocat flashback-uri din pelicule precum „Irreversible” (2002), „Sucker Punch” (2011) și chiar déjà-vu-uri de undeva din absurdul lui Sorescu sau al lui Beckett. Din filmul cu Monica Belucci am putut regăsi ideea de prezentare a acțiunii de la coadă la capăt, în secvențe distincte și nu pur și simplu prin derulare continuă. La prima vedere, povestea este despre Gabi (Nicoleta Lefter), o tânără de 16 ani cu probleme psihice, care încercă în decursul mai multor sesiuni cu terapeutul Limestone (Ionuț Grama) să afle cauza care stă la baza blocajului ei scriitoricesc. Revenirile repetitive în trecut ale tinerei scriitoare, alternanța dintre trecutul straniu și prezentul și mai ciudat au reușit să-mi inducă o stare de permanentă confuzie.

7

Nu ar fi deloc deplasat dacă aș spune că probabil toată acțiunea e o povestire „în ramă” (povestire în interiorul altei povestiri) pe care și-l repetă în minte la nesfârșit tânăra, și în care aceasta a ajuns efectiv să trăiască. O lume proprie în care s-a închis și în care trăiește la infinit aceleași întâmplări, cu aceiași oameni, dar cu alte forme. O eventuală lobotomie, poate, pe care i-a procesat-o dr. Limestone (și de aici paralela pe care am făcut-o eu cu „Sucker Punch”). În orice caz, cert e că romanul se suprapune cu viața tinerei care spune la un moment-dat, ca o revelație: „Viața mea e cel mai frumos roman din lume!”. Totuși, o altă intrepretare pe care mi-a aruncat-o în ochi finalul piesei, este aceea că nici măcar doctorul nu e real. E doar un prieten imaginar (mai mult sau mai puțin „prietenos”) care ia forma oricui vrea Gabi. E personajul creat de ea în roman, care a prins viață și care joacă după cum spune ea, indiferent de cât de revoltat e Limestone. Sau Bob. Sau fratele pierdut. Sau oricine o fi ăla!

Nebunie, macabru și eros

Mi-au plăcut enorm de mult simbolismul și misticismul oriental din care spectacolul și-a tras seva. Acea poveste cu Burta-Muștii, vrajitoarea din satul îndepărtat din Asia care a șters de pe fața pământului întreg ținutul în semn de răzbunare față de Necunoscutul cititor de caiete care i-a refuzat avansurile si a lasat-o „neterminată”. Numărul 12 este și el un laitmotiv. Cele 12 cutii în care a găsit tânăra stiloul (dinnou, aluzie la povestire în ramă!) si cele 12 caiete care formau romanul. Cel mai frumos roman din lume e perfect. Nu mai e nicio noutate faptul că însuși numărul 12 este considerat numărul perfecțiunii.

De asemenea, mi-a plăcut modul în care s-au îmbinat în piesă nebunia, crima odioasă și crudul erotism. Actorii au reușit să stimuleze cele mai întunecate colțuri ale minții umane, sentimente macabre pe care le-au indus spectatorilor. Erotismul este franc, fără pudoare. Gabi e dezbrăcată de haine, pentru a se lăsa pradă pierzaniei.

Dr. Limestone: Ești mult prea sănătoasă ca să știi ce ți se întâmplă! Trebuie să treci printr-o deteriorare profundă. […] Cum te simți?

Gabi: Murdară, josnică!…

Dr. Limestone: Minunat. Dezbracă-ți pardesiul!

9

În cele din urmă, nu am putut să nu mă gândesc la mersul ca de păianjen din „Exorcistul” când am văzut-o pe actriță rotindu-se pe scenă cu capul ieșit prin spatele scaunului, cum nu am putut să nu îmi aduc aminte de Mengele Îngerul-Morții, când l-am văzut pe actor cu șorțul din piele neagră și cu ochelarii cu lupă pe creștet. Iar oscilația dintre monologul șoptit și urletele violente mi-au făcut pielea găină.

Pe scurt, dacă vreți un horror psihologic live, vă recomand acest spectacol.

Foto via ContemporanIS, Cultartes

The following two tabs change content below.
alexandrescu.daniel0@gmail.com'
Romanian self-taught writer, interested in contemporary art, unconventional culture and gonzo journalism. He's been writing for almost a decade while doing shitty jobs for a living. He's agnostic, supports a censorship-free world, he reads way less than he wants and he enjoys feminist porn.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *