Când susurul apelor primordiale e completare a cântului și-a gândului. The Cave Between Worlds.

Într-un moment de rătăcire am crezut ca o să uit. Că detalile se vor pierde, la fel ca urma de acuarelă de pe vârful pensulei tocite cu care vremea-mi pictează-n destin. Rătăcire. Nu a fost așa, deși au trecut suficiente zile cât pentru o uitare de toată frumusețea. Dar culoarea s-a uscat atât cât imaginile să devină mai clare iar peisajul să capete sens, chiar dacă unul abstract. Pare, mai degrabă, opera unei ființe ce nu a cunoscut omul, natura din afară, ci a ascultat curgerea apei și respirația muntelui chiar din interior. Interioritate. În interior sunetul capătă ecouri ce par că scrijelesc în piatră. Cumva, scot din piatra care ești și devii, vechile înțelesuri ale lumii, puse acolo de un altcineva, cu mult înaintea ta, și care, îți dai seama, într-un final, că îți seamănă. Privește. Văzul este simțul la care omul se raportează cel mai adesea, chiar și atunci când nu este cazul. Vreau să văd ce persoană este cea de lângă mine, vreau să-i privesc în suflet, vreau să văd ce cânta acel artist…

Ei bine, legat de acest fapt, evenimentul de la peșteră din Valea Cetății de la Râșnov, The Cave Between Worlds, a privat cumva simțirea de iluzia văzului. Lumina, mai mult decât sfioasă, a celor două reflectoare ce-și treceau razele prin cadru, asemeni unor felinare vechi, uitate-n toiul nopții pe o stradă lăturalnică de oraș provincial, și-n care doar ecoul propriilor pași îți sapă înțelesuri în minte, făcea un soi de ordine. Orbirea care aduce lumină. Și puteai la fel de bine să închizi ochii, căci muzica, răceala dimprejur cu tot cu strâmtețea locului te purtau într-un soi de moment pe care îți e teamă să-l gândești măcar. Trecere. Căci despre asta e vorba și parcă așa aș vrea să-mi fie trecerea din lumescul acesta în sensurile eterne, în uitarea de mai sus, poate. Nu, nu teama sau alte frici mi-au împresurat înțelesul aici, ci un soi de bucurie și de frumos întru întuneric.

În acest context, Alone in the Hollow Garden, adică muzica lui Dan Șerbănescu, este punctul din care se formează sensul. Note obscure încep să se așeze în sânul muntelui și te descos din lume doar pentru a te țese la loc într-un alt univers. E plăcut aici, picurii reci de apă ce se scurg de pe pereții peșterii pe spatele tău par că îți străpung trupul și-ți ajung până-n apele sufletului. Până la urmă, ai putea să juri că au fost puși acolo intenționat, ca parte integrată, ca o completare normală a experienței. Hăul, ca să zic așa, încercat doar prin vise sau alte forme de expresie ale minții, devine formă a realului. Începi să simți căderea, golul ți se insinuează sub picioare și te lași purtat în necunoscut. Iar Hăul devine ritual.

În văgăuni, acolo unde omul este doar sugestie a formei, o umbră, Arktau Eos înnoadă și deznoadă un soi de religie cu zei ciudați. Și tocmai când credeai că Dumnezeii și credința încep ușor a se stinge, simți un imbold de ăsta care te împinge către închinăciune și sacrificiu spiritual. Am impresia că personajele din fața ochilor mei sunt singurii oameni care au înțeles rolul ființării în pântecul naturii. Doar așa ai inspirația de-a transforma piatra într-un soi de instrument muzical, ceea ce mă duce imediat cu gândul către poveștile alea mesianice despre preschimbarea formelor și-a făuriri lumii din Nimic. Și dacă tot suntem aici, te gândești că vorba este, până la urmă, un sunet, iar că înainte de tot și toate a fost Cuvântul, așadar pare evident că Universul este, în primul rând, muzică. Merg mai departe și încerc să îmi imaginez ce zgomote, ca să le zic așa, s-au auzit după acest Cuvânt, atunci când se înfățișau primele forme, când luau ființă stelele și cerurile și tot… ce frumos ar fi trebuit să sune acea muzică. Pare că trecem de la una la alta, dar totul are un sens.

ARAC. Îmi pare a fi acea formă complexă ce-o capătă ființa când întâlnește frumosul. Da, ei parcă au venit să umple, să împlinească starea lucrurilor, de fapt. ARAC este suportul pe care, odată înfipt în miezul lutului ce ești, spiritul își suie vițele, cu frunzele sale ca niște mâini crestate de așchii sau găurite de cuie, înspre a căuta și alte ceruri. Rugăciunea este forma în care spiritul își îngână suferințele, își plânge zădărnicia, apare cumva dintr-un preaplin. Consider că nu-i cu folosință a încerca să dam sens creștinesc termenului, tocmai plecând de aici, consider că muzica ARAC are ceva din regretul și apăsarea profund sinceră, pe care o are rugăciunea. Nu mă întind, nu știu dacă e vocea Sofiei sau eu știu ce notă găsită și pusă în cine știe ce tonalitate de Costin sau Adrian, nu contează. Este o muzică ce îți dă impresia aceea de a nu își mai încăpea în propriul Univers. În altă ordine de idei, mi-ar plăcea să ascult ARAC printre ruinele sau chiar între pereții unei biserici vechi. În cele din urmă, ieși la lumină, acolo unde ar trebui să te regăsești. Dar îți dai cumva seama că, asemeni acelui Lazăr care, atras de bucuria iluzorie a vieții, îți lași sufletul în spatele pietrei, ca pe niște pânze ce-ți par că duhnesc a putregai.

Cover photo: (c) Miluță Flueraș

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *