Anca Mitroi fotografiază coarne pentru a-și transfigura realitatea

Gri șters. Psihoză. Perechi rigide de coarne în toată splendoarea care ascund bucăți catifelate de piele. Nu o să spun că fotografiile Ancăi Mitroi sunt perfecte. Însă fiecare fotografie pe care-o realizează are o perfecțiune a ei. Una intimă, solitară, în stare să reducă atmosfera din jur la 0 grade. Dacă printr-un absurd ar fi să aduc în același loc trei oameni care împreună ar defini stilul abordat de ea, i-aș reuni pe Edgar Alan Poe, Will Graham și Elisabeta Báthory.

Înainte de a scrie introducerea la interviul cu tânăra fotografă din București, i-am răsfoit cam toate albumele publice, iar la unele imagini am înțepenit, vrând-nevrând, cu dinții încleștați. Anca Mitroi nu ezită să-și reverse demonii interiori asupra propriilor creații, demoni pe care-i lasă să mișune în voie prin colțurile imaginilor și pe care nu-i vezi, dar care sunt acolo. Demonul tăcerii. Demonul solitudinii. Demonul durerii.

Toți aceștia gravitează în jurul fotografiei, evidențiind sumbrul, dar nu pentru a-l preamări, ci pentru a-l folosi ca unealtă de reprimare a kitsch-ului în culori, inutil de vesel și searbăd prin natura lui.  

Cultartes: Ce vârstă aveai când ai ținut prima dată în mâini o cameră foto? Când te-ai apucat serios de fotografie?

Anca Mitroi: Când a adus tata aparatul pe care tocmai îl primise de la firmă, acum 8 ani. Așadar, aveam 15 ani. Nu știu ce înseamnă „serios”, de atunci am tot evoluat și încă ma aflu în același proces. Sper doar să nu stagnez. 

Cum definești arta fotografică?

Sunt de părere că fiecare ar trebui să definească arta fotografică în dreptul său.  Pentru mine, fotografia reprezintă un perpetuu exercițiu de improvizație – căci eu fac fotografie regizată – în care încerc să aduc realitatea cât mai aproape de viziunea proprie.

Sleep Dealer II

Why is this sadness overload - chapter x

Care sunt stilurile pe care le preferi și ce influențe ai adoptat?

În portofoliul meu privitorul va găsi portrete. Natura psihologică îmi permite să fiu mult mai flexibilă în ceea ce îmi doresc sa ilustrez și de aceea oamenii au devenit principalul subiect al fotografiilor mele.

Există scriitori care spun că se eliberează prin scris. Tu te eliberezi cumva prin fotografie?

Ca să continui răspunsul de la întrebarea anterioară: nu am încercat aproape niciodată, totuși, să surprind adevarata persoană din fața camerei de fotografiat. Mereu am căutat în oamenii pe care îi aleg pentru fotografii să construiesc un personaj prin care să ma pot transpune pe mine însămi. Ca fapt divers, momentan lucrez la un proiect împreună cu un prieten – Why is this sadness overload? – , unde încerc să profit de tematica dată ca să ilustrez ceea ce nu am putut verbaliza în urma unei decepții recente. Și ca să nu o lungesc, o să spun simplu cum m-a descris cineva odată: reprezint însumarea tuturor cadrelor mele.

Ești fană Bacovia?

E ori o întrebare ironică, ori una foarte clișeică. Nu mă declar fană Bacovia, deși i-am lecturat opera. Mai degrabă sunt fană Eva Precub, talentata mea cea-mai-bună prietenă, pe care am invitat-o să își lanseze ultimul volum de poezie la expoziția personală din București, tocmai pentru că rezonăm atât de bine în ceea ce facem.

Sleep Dealer I

Sounds Of Pain

Terra Tenebrosa

Comparând în continuare cu scrisul, am întâlnit artiști care se declară mai inspirați atunci când sunt compleșiți de stări negative. Tu când ai cea mai multă inspirație? Crezi că actul creator depinde de stare sau e doar un moft?

În cazul meu, nu pot lucra dacă nu îmi creez mediul necesar. Și aici mă refer la partea de editare, unde dau starea și forma finală unei fotografii. În general știu ce melodie o să pun pe repeat cât o să meșteresc poza. Vreau, nu vreau, o să intru în starea fotografiei și a melodiei și asta se va reflecta în rezultatul final. Dar dacă atunci când mă întorc de la pozat, nu simt nicio scânteie de inspirație, o sa pun aparatul in dulap și o să aștept.

Ce crezi despre suicid?

O întrebare pe care mi-o pun zilnic.

Fotografiile color sunt cele mai dificil de realizat, ești de acord? E doar o idee preconcepută?

Nu mi-am pus problema asta niciodată, deoarece, de obicei, pornesc cu o paletă de culori setată în cap. Dacă nu am o imagine clară asupra culorilor din fotografie, ultimul cuvânt și-o va spune melodia care rulează pe fundal în timp ce editez. În trecutul nu foarte îndepărtat majoritatea fotografiilor mele erau alb/negru, sau mai bine zis în nuanțe de gri șters, poate denotă faptul că mă complăceam într-o oarecare monotonie psihologică. Deși nu am crezut că o să părăsesc zona gri în favoarea contrastelor tari și a culorilor, s-a întâmplat și asta, natural, după ce am trecut printr-o perioadă mai zbuciumată. Așadar, nu am privit niciodată alegerea cromaticii prin perspectiva dificultății modelării unui cadru.

Care e faza cu capul încornorat din fotografiile tale? Ce semnifică?

Aș putea simplifica spunând că este o interpretare a lui Thanatos; e evident faptul că moartea e de multe ori un laitmotiv al lucrărilor mele. Totodată, e o răzvratire de la ilustrarea frumosului clișeic și punerea în lumină a frumosului obscur, uneori grotesc, dar mereu interesant, pe care lumea îl evită sau refuză să îl înțeleagă și accepte ca parte a fiecăruia dintre noi. 

Fantasia

Low

Ai încercat să surprinzi și cadre mai „vesele”?

Pe la începuturi. Nu încerc să par interesantă, dar nu găsesc prea multă profunzime sau flexibilitate în veselie. Abordând niște imagini destul de personale și punându-mi la bătaie propriile frici, anxietăți, muzici și lecturi ca sursă de inspirație, nu o să iasă nimic prea vesel niciodată. Dar eu mereu sunt fericită când reușesc să aduc un cadru cât mai aproape de imaginea din minte.

Care e lucrul pe care-l auzi cel mai des de la oamenii care ți-au văzut fotografiile?

Că le place ceea ce fac. Și „de unde ai luat craniul ăla” sau „coarnele alea” sau „unde e locul ăla”. Dar în general aud cuvinte frumoase, la care de cele mai multe ori nu mă aștept, mai ales când vin din partea unor persoane despre care n-aș fi crezut că rezonează cu munca mea.

S-a întâmplat ca lucrările tale să primească interpretări care depășesc de fapt intențiile tale inițiale, ideea de la care ai plecat?

Au fost și situații în care să aud că perdeaua albastră din poză, nu-i de fapt doar o perdea albastră, ci o metaforă a tristeții omniprezente etc. etc. Dar uneori, asemenea interpretări completează perspectiva mea asupra fotografiei, deci sunt binevenite.

Jar

Ce vrei să înțeleagă neapărat cineva care-ți admiră o fotografie? E liber să creadă ce vrea sau nu?

Ce ar trebui să ia în considerare este că abordez un stil foarte personal. Nu am de mulțumit un public, cât am de ilustrat o idee/trăire/viziune strict personală. De aceea nu o să măresc niciodată contrastul într-o fotografie în tente de gri, doar pentru că cel din fața mea nu vede ce văd eu și îmi cere să fac asta pentru că „ar arăta mult mai mișto”.

Mai multe lucrări ale artistei puteți vedea pe pagina de Facebook, pe Blog sau pe DeviantArt

The following two tabs change content below.
alexandrescu.daniel0@gmail.com'
Romanian self-taught writer, interested in contemporary art, unconventional culture and gonzo journalism. He's been writing for almost a decade while doing shitty jobs for a living. He's agnostic, supports a censorship-free world, he reads way less than he wants and he enjoys feminist porn.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *