“A Futile and Stupid Gesture”. O Comedie cu un Caracter Absurd

Dacă tot suntem la început de an, când tot omu își pune bazele unor noi vise, planuri and shit, zic să nu ies din tipare, doar că mă gândesc să fiu ceva mai pragmatic. De unde gândul și apucăturile astea? Ei bine, ca mai toată lumea am zis să petrec “minunata” seară a trecerii dintre ani… uitându-mă la un film. Sec, nimic special, clar, însă nu știi de unde sare revelația. În fine, o să înțelegeți pe parcurs, sper. Până la urmă nu e vorba despre mine aici, așa că hai să vedem ce film mai e și ăsta de m-a făcut să îmi mai mișc degetele și mintea în ritm de scris.

Așadar, “A Futile and Stupid Gesture este, pe undeva, un documentar, cu un fir epic ce descrie un soi de comedie absurdă. S-ar putea spune că acțiunea se învârte în jurul lui Doug Kenney, lucru extrem de normal mai ales că vorbim despre un film despre viața sa și revista umoristică National Lampoon. Însă, la fel de bine, poate fi vorba despre ceea ce înseamnă un ideal, un scop de la care nu te abați indiferent de piedici, deci, este un film care se poate învârti în jurul oricui. Dar nici măcar asta nu vroiam sa zic, dar e de reținut ca idee de fond. Personajele secundare sunt atât de bine conturate în povestea asta, încât, la un moment dat ai impresia că nici măcar nu mai e vorba de Doug. Da, asta vroiam să zic. Mi-a plăcut maxim treaba asta, mai ales la un documentar cu un personaj clar, fix.

Cu o acțiune petrecută pe undeva prin anii 70-80, “A Futile and Stupid Gesture”, pune în prim plan succesul unei mișcări neconvenționale umoristice ce avea să schimbe cultura pop. Dar peste toate, există aceste zbateri din spatele reușitei… personal, mi-a plăcut mereu să cotrobăi prin biografiile marilor autori pe care i-am citit. Simt, așa, cum mă apropii mai mult de om și mă leagă și mai strâns de universul său. David Wain, regizorul filmului, a reușit să facă dintr-un studiu d-ăsta de caz, o comedie bună, cu gust. Cred, totuși, că am rămas puțin dator de mai sus, unde ziceam de celelalte personaje din poveste. Avem un Henry Beard, partener de încredere și co-fondator la National Lampoon. E total atractiv. Pare rupt dintr-un film d-ăla cu un aspect mult mai serios și mai dramatic. Cu un obicei de a ține mereu o pipă, din care nu iese niciodată fum, în dinți, pare un poet romantic, un visător. Cu toate astea, este un tip calculat și mai mereu cu o gândire lucidă. El reprezintă, de fapt, simbolul echilibrului din viața profesională a lui Doug. Nu neapărat lipsit de geniu, dar cu un alt soi de, hmm, inspirație, Henry, este un personaj “tentant”. Ar mai fi Michael O’Donoghue, un irlandez stabilit în State alege, la un moment dat, să vină la birou, la serviciu, cum face orice om normal: cu o bombă. Iar asta numai pentru că așa simțea el că e normal să-și exercite drepturile de cetățean liber. Chevy Chase, devine partener de suflet pentru Doug, ca să zic așa, imediat după ce Henry se decide să renunțe la National Lampoon. De suflet mai ales pentru că se plia perfect pe stilul de viață dus de Doug, anume, droguri, femei și alte d-astea. Avea un stil foarte simpatic de a se împiedica. Rămâne prin asta.

Să ne întoarcem la personajul principal și la partea mai puțin funny. Doug era un tip etern apăsat de povara gândului că nu era copilul perfect pentru părinții săi, fapt care i-a influențat întreaga carieră, într-un fel sau altul. Încă de când studia la Harvard, acolo unde îl întâlnește pe Henry, Doug simte respingerea părinților față de pasiunea sa legată de umor. Reușește, în aceeași perioadă, să scoată o carte de umor, un prim succes, dar pe care părinții, oameni cu educație aleasă, nu se obosesc să o citească.
National Lampoon apare imediat după terminarea studiilor, când Doug îi insuflă lui Henry visul de a avea propria revistă de umor, propria redacție, fără muncă de birou and shit. De aici până la a deranja o lume întreagă prin abordarea tot mai neortodoxă asupra comediei n-a fost cale lungă. Este un pas care, dacă la început părea o piedică, în timp s-a transformat într-un soi de rețetă de succes. Să te iei la trântă cu societatea în care trăiești cu tot cu idealurile ei, să încerci să schimbi lumea, prin râs, e într-adevăr o nebunie, dar poate fi și un gest de geniu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *